Universul rural oșenesc la Rodion Markovits

Avem aici de-a face nu cu o dihotomie etnică ci cu una caracteriologică, satul este locuit în mare majoritate de români și de câteva familii evreiești, singurii străini fiind notarul și familia sa. Autorul descrie cu duioșie casa părintească, aflată pe malul pârâului Tur, în vecinătatea bisericii românești.

Punctul de pornire al romanului îl constituie prezentarea nostalgică a locurilor unde a copilărit autorul.

După plecarea bărbaților sănătoși pe front, invalizii sunt chemați și ei la Satu Mare doar ca să primească o adeverință care să ateste infirmitatea lor, lucru care îi deranjează foarte tare. Ascensiunea celor aflați la periferia societății înainte de război este bruscă. Și în prim planul comunității intră aproape în mod firesc proscrișii de mai ieri: piticul Costan ajunge primar, iar Toma „șchiopârnogul”, pe lângă funcția pe care o are la conacul boieresc, devine și un adevărat Don Juan care își pune în gând să seducă toate femeile din sat, un fel de compensare erotică a frustrărilor sale de om suferind de o infirmitate congenitală.

Desigur, lumea satului este profund tulburată, iar infirmitățile fizice ale personajelor parcă ar contamina echilibrul social existent astfel că tarele celor rămași în sat sunt sublimate într-un fel de joc carnavalesc cu reguli aleatorii.

Autorul nu are intenția de a caricaturiza această lume și nu prezintă personajele ca pe niște surogate existențiale. Și poate că aici este marea calitate a acestei cărți: prezentarea cu naturalețe a unui abces social și moral.

După prima parte a romanului, autorul insistă mai mult asupra caracterelor în detrimentul unei epici narative. Există aici o adevărată bătălie de afirmare a unor indivizi de la marginea societății care printr-un concurs de împrejurări determinat istoric reușesc să pună mâna pe frâiele comunității și să le adapteze încet propriilor proiecții, de nerealizat de altfel în lumea de dinaintea primei conflagrații mondiale. Avem o galerie de personaje precis conturate cum ar fi Gabor Cheleștean un ins care pentru a scăpa de război se automutilează cu ajutorul Odotiei Gavriș fiica vrăjitoarei Ofima, fapt surprins de Toma „șchiopârnogul” care încearcă să-i șantajeze, atât pe simulant cât și pe vrăjtoare.

Simbolul titlului cărții este ilustrat printr-un episod extrem de sugestiv și anume acela în care Toma „șchiopârnogul”, cel care înainte vreme nici nu îndrăznea să se prezinte la danțul de duminică după amiază, își descoperă nebănuite talente de dansator.

Evreimea locală o are în prim plan pe Sori americanca, supranumită „poșta de companie” datorită abilităților ei comunicaționale de a colporta veștile și de a le adapta după bunul ei plac sau interes.

Lumea satului este aproape etanșă: știrile de pe front nu ajung aici decât foarte rar și distorsionate. De pe front vin scrisori puține sau comunicate seci prin care este anunțată moartea unui bărbat plecat la război. Satul este cuprins de frenezie doar atunci când află că toate familiile care au vreun membru plecat pe front vor primi un ajutor financiar din partea statului.

De parcă nu ar fi fost îndeajuns grotescul acestei situații, notarul anunță că familiilor ale căror bărbați sunt plecați pe front li se vor repartiza pentru ajutor câțiva prizonieri de război. Acest fapt este considerat de către infirmii stăpânitori o imixtiune gravă în viața satului și o amenințare directă la supremația lor virilă. Este ciudat că nici prizonierii dar nici măcar răniții întorși de pe front nu relatează episoade petrecute în război, ci intră în acest bizar mecanism perturbat social, căutându-și un rost.

Interesantă în acest context este decizia nevestei lui Bona de a face un copil cu un prizonier deoarece bărbatul ei plecat pe front nu se învrednicise să-i facă unul, iar ea consideră că venirea pe lume a acestui copil nu va fi altceva decât marele dar cu care își așteaptă bărbatul la întoarcerea de pe front. Această ciudată morală capătă accente firești la întoarcerea acasă a bărbatului care îl consideră pe micul bastard, urmașul său legitim.

Lumea devine astfel amorală, iar limitele și normele cutumiare sunt pulverizate de un soi de amoc specific unui carnaval întins pe o perioadă de aproape patru ani.

Un alambicat principiu al vaselor comunicante face ca pe măsură ce războiul se apropie de sfârșit, supremația estropiaților și a infirmilor de tot felul să se încheie și ea.

Așa cum regii de carnaval după ce sunt adulați pe parcursul unei zile întregi, seara sunt detronați și batjocoriți de cei din jur, tot așa și Toma „șchiopârnogul” se vede și el dat jos de pe piedestalul social pe care s-a cățărat cu atâta trudă, lucru marcat de întoarcerea sa umilă la nevasta lui, țiganca Chivuța, fiica fierarului satului, cea pe care în vremurile sale de glorie o repudiase și o alungase din casă spunând că este o „hâdă creatură a Domnului”. Prin reîntoarcerea la nevasta lui cea „pătată” se închide un cerc.   Lucrurile reintră în matca lor firească pe măsură ce bărbații satului se întorc acasă, mulți dintre ei chiar înainte de terminarea războiului, dezertând de pe front și trăind ascunși în codrii din împrejurimi. Sfârșitul carnavalului înseamnă în tradiția sa milenară reînnoirea vieții, întoarcerea la firesc și la cumpătare.

Limbajul lui Rodion Markovits este unul viu colorat și încearcă să surprindă specificul local. Din păcate, versiunea românească semnată de George Volceanov în 1986 se îndepărtează foarte mult de acest spirit și cu siguranță că o traducere mai izbutită ar putea fi făcută de un cunoscător avizat al graiului, al folclorului și a lumii oșenești în general.

Dincolo de narațiunea propriu – zisă și de intriga vioaie a cărții există numeroase elemente de imagologie care recompun elementele identitare ale unei comunități rurale de acum aproape un veac.

Absența bărbaților din sat face ca atenția să se îndrepte mai mult spre prototipurile feminine, oșencile sunt femei zdravene, frumoase, cumpătate, dar conjunctura specială în care se află, le face să alunece imperceptibil înspre o stare de amoralitate exploatată cu folos de amorezul ad – hoc, Toma „șchiopârnogul”, un adjuvant masculin oarecum îndestulător.

Autorul se dovedește a fi un fin cunoscător al psihologiei oșenilor, iar faptul că și-a trăit copilăria și tinerețea printre ei, dă un spor de autenticitate și un aer de înviorătoare iconoclastie unei lumi ce părea trainică și indestructibilă, dar care sub povara istoriei se transformă într-un univers cuprins de febra absurdului și grotescului.

Cartea apărută în cel de-al patrulea deceniu al secolului trecut prefigurează în esență răsturnările sociale care vor urma după cel de-al doilea război mondial, iar interstițiul de patru ani din primul război mondial se va transforma într-unul care va dura patru decenii în perioada postbelică.

Dacă băștinașii evrei și români sunt analizați în detaliu, notarul alogen nu are nici măcar un nume, el este doar expresia funcției pe care o exercită, un simbol al autorității statale perimate care exploatează naivitatea ori buna credință a localnicilor încercând să-și păstreze privilegiile izvorâte din autoritatea sa, prin mașinațiuni și diversiuni menite să-i întărească și sporească influența, nu de puțin ori malefică……..