“Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
(Luca XVIII; 14)
Sfinții Părinți ai Bisericii afirmă că este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu un om păcătos, dar smerit, decât unul drept și mândru. Smerenia e calea cea mai scurtă către cer, în timp ce mândria te aruncă în adâncul iadului.
Meditând la aceste cuvinte, privirea ni se îndreaptă spre doi oameni, deosebiți în aparență, dar egali în realitate în fața lui Dumnezeu, care “urcau” spre Templu pentru a se ruga. Fiecare simțea nevoia să intre în dialog direct cu Dumnezeu, dar modul de percepere a acestei convorbiri era privit din unghiuri opuse de către cei doi (Luca XVIII; 10-14).
În prim-plan, infatuos, fariseul, înaintează în lăcașul sfânt. Pașii săi răsună pe pardoseală. Calcă apăsat pentru a se remarca. Pentru el, impresia era foarte importantă. “Dacă tot faci un lucru, măcar să fii observat și cei din jur să te admire”, gândea fariseul. Ajungând înaintea altarului, își începe rugăciunea, aducând mulțumire lui Dumnezeu. Ȋnsǎ, în loc să-și examineze propria conștiință, el consideră că Părintele ceresc îl va aprecia cu mult mai mult dacă își va evidenția superioritatea față de contemporanii săi. Ca atare, se raportează la semenii lui, pe care îi vede vrednici de gheenă, el “cocoțându-se” pe un piedestal rezervat doar celor virtuoși. Remarcăm distincția netă pe care acest fariseu o trasează între păcat și virtute, între sine, ca persoană și aproapele său, ca simplu om supus greșelii. El uitase probabil că nu-l poți condamna pe un om doar de dragul de a-l inculpa. Poate îi cunoști păcatul, l-ai văzut săvârșindu-l, dar părerea lui de rău, zbuciumul său lăuntric, neliniștea și pocăința lui nu le poți cunoaște. “Doamne, se ruga el în sine, nu știu cum să-Ți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni. Uite-l pe acest vameș! Nu face altceva decât să asuprească bietul popor. Toată lumea îl urăște. Pe când eu, eu sunt iubit de către toți. Fac milostenie, îi ajut pe cei nevoiași, mă rog, postesc de două ori pe săptămână și cei din jur mă iubesc pentru ceea ce săvârșesc. Dar acest vameș… Cum a îndrăznit să pătrundă în Templul Tău sfânt, întinându-l prin prezența lui? Căci e plin de păcate. Este nedrept, răpitor, adulter. Nu se teme, oare, de mânia Ta, Doamne? Nu știe că Tu îi pedepsești pe cei păcătoși și îi iubești pe cei drepți? Cât sunt de mândru că pot fi numărat printre drepții Tăi iubiți, prin faptele mele!”
În planul secund, la intrarea în Templu, printre coloane, în fum de tămâie, în întuneric, vedem un vameș. Pe cât este de impunător în relațiile cu semenii săi, pe atât este de plecat acum, în rugăciune. Se simte vinovat în fața lui Dumnezeu pentru nedreptățile la care este nevoit uneori să recurgă pentru a fi pe placul puterii. Cu sufletul întristat și împovărat de păcate, își pleacă genunchii. Își coboară privirea. Are conștiința păcătoșeniei. Și totuși, era convins că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă și să fie viu. El îi iubește și pe cei păcătoși, dorind îndreptarea și mântuirea lor. Și mare bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăiește. Însă, nu îndrăznea să se uite spre cer, ci lovindu-și pieptul, abia izbuti să rostească sincer o rugăciune scurtă, dar atât de cuprinzătoare, pentru că provenea dintr-o inimă smerită: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”.
Analizând atitudinea umilă a vameșului din parabola Domnului Hristos, Antonie, Mitropolitul de Suroj scria: “Vameșul intră în Templu și rămâne la ușă. Se știe condamnat, știe că după dreptate nu are nicio speranță, fiindcă este străin de împărăția lui Dumnezeu, de împărăția dreptății, de împărăția dragostei, fiindcă el nu ține nici de lumea dreptății, nici de cea a iubirii. Dar în cursul vieții sale atât de urâte, plină de cruzime și de violență, el a învățat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învățat că într-o lume a concurenței, într-o lume de fiare, într-o lume crudă și neîndurătoare, singura speranță ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neașteptat, care nu-și află temeiul nici într-o obligație, nici în relațiile naturale, într-un gest care va suspenda acțiunea lumii crude și nemiloase în care trăim. Tot ce știe el, de exemplu, și aceasta fiindcă el însuși e primitor de mită, cămătar, hoț etc., este faptul că în anumite momente, fără niciun fel de motiv – căci obiceiurile sunt altele – i se întâmplă să ierte o datorie, fiindcă inima i s-a înduioșat, a devenit vulnerabilă; știe că, într-o altă împrejurare, el nu va întemnița pe cineva, deoarece chipul lui îi va fi amintit ceva, ori vocea lui îi va fi mers la inimă. Nici o logică în toate acestea. Lumea nu procedează astfel și chiar el, de obicei, nu se comportă în felul acesta. Ceva apare deodată, ceva cu totul lipsit de rațiune și irezistibil; el știe de asemenea, probabil, că el însuși a fost salvat adeseori din catastrofa finală prin această apariție a ceva neașteptat și imposibil, prin apariția milei, compătimirii, iertării. Așa că el se oprește la ușa Templului, știind că întreg spațiul interior al locului sfânt este împărăția dreptății și a iubirii, căreia el nu-i aparține și la care nu ar putea să ajungă. Dar din experiență știe și aceea că imposibilul poate să se întâmple și de aceea zice: <<Fie-Ți milă; nu ține socoteală de legile dreptății, de legile religiei, în mila Ta coboară spre noi cei care nu avem niciun drept să fim iertați și nici să fim primiți în Templu!>>”
Concluzia enunțată de Mântuitorul este următoarea: vameșul “s-a coborât mai îndreptat la casa sa”, decât fariseul. Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania interpretează termenul “îndreptat” în dublu sens: “mai îndreptat din starea păcatului și, prin aceasta, mai îndreptățit la îndurarea lui Dumnezeu”. Căci “oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”, zice Sfântul Apostol Petru (I Petru V; 5). Omul mândru nu se vede decât pe sine, considerându-se cel mai dotat și mai merituos, cel mai îndreptățit la onoruri și la glorie din partea tuturor. El îi privește cu dispreț pe semenii săi, precum fariseul pe vameș. În realitate, dacă are ceva, are de la Dumnezeu, iar nu prin vrednicia sa. Este gol sufletește, mult inferior celor pe care îi desconsideră. Buni cunoscători ai sufletului omenesc, atleți încercați în lupta cu ispitele și amăgirile diavolului, Sfinții Părinți consideră că mândria, atât cea trupească (când omul se consideră cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai puternic ș.a.), cât și cea sufletească (când omul de socotește a fi cel mai postitor, cel mai rugător, cel mai milostiv etc.) este începutul, mama tuturor relelor. “Nimic nu-i mai cumplit decât mânia și mândria. Ne fac în același timp și mândri și slugarnici; prin una ajungem de batjocură, iar prin alta suntem urâți de oameni, căzând în păcate potrivnice: în îngâmfare și în lingușeală”, constata Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind prima Fericire zice: “Nu este un alt rău mai mare în firea noastră, ca cel al mândriei”. Din patima trufiei deșarte ies egoismul, iubirea de sine, iubirea de avere, exploatarea omului de către om, invidia. Mândria, unul dintre păcatele grave care spurcă pe om (Marcu VII; 22-23), îi determină pe mulți să afirme: “De ce trebuie să-L ascult pe Dumnezeu? Cu ce Îi sunt dator? De ce trebuie să-i respect pe semeni? Cu ce m-au ajutat ei ca să fiu nevoit să-i iubesc?” Lucifer și îngerii răzvrătiți, din trufie au fost alungați din cer, voind să fie mai presus de Dumnezeu. Adam și Eva, din mândrie au pierdut locurile de cinste pe care le aveau, dorind a fi asemenea lui Dumnezeu, Creatorul lor. Prin urmare, mândria duce la pieire, iar smerenia la mântuire. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “Dacă tăiem ce-i prea mult din patima mândriei și din patima mâniei, vom fi smeriți fără să fim umiliți și mândri fără să fim încrezuți”. Smerenia are puterea de a anihila păcatul, ridicându-ne sufletul spre Dumnezeu, apropiindu-ne de El, în timp ce mândria amplifică fiecare păcat, coborându-ne încet, dar sigur, în împărăția diavolului. Cu alte cuvinte, smerenia reprezintă calea luminii, iar mândria calea întunericului. Toți cei stăpâniți de păcatul mândriei culeg roade amare. Dacă nu se smeresc la timp, drumul lor duce spre pieire sigură, inevitabilă, deoarece începutul păcatului și al prăbușirii în prăpastie este trufia (Înțelepciunea lui Isus Sirah X; 13). Mândria noastră Îl determină pe Dumnezeu să nu ne împlinească cererile pe care I le adresăm prin rugăciune. De fapt, rugăciunea împreunată cu mândria este doar o falsă rugăciune. Autentica rugăciune presupune smerenie și recunoașterea propriei stări de păcătoșenie.
Mândria conduce la răcirea relațiilor dintre oameni. Dorința de fi respectat și admirat de către cei din jur te obligă să iei anumite măsuri care îi lezează pe semeni, care îi lovește uneori în ce au ei mai scump și astfel, îi îndepărtezi de tine. Ajungi să trăiești într-o singurătate pe care, însă, n-o percepi ca atare, întrucât ești prea preocupat de a-ți atinge scopul, “călcând peste cadavre”. Faptul este trist, pentru că cei care înainte te iubeau, acum te părăsesc, dar situația ia amploare din cauză că Însuși Dumnezeu Se îndepărtează de tine, lăsându-te pradă păcatului satanic în mrejele căruia ai căzut. Deși aparent cazul tău este pierdut, mai există totuși o șansă: smerenia. Un Părinte constata cu amărăciune: “Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriți, iar lipsa smereniei cauzează și altora suferințe”, deoarece “smerenia este prima treaptă a virtuților, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfințim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie”. Iar Fericitul Augustin spunea, după câte îmi aduc aminte că am citit undeva: “Vindecați mândria și nu va mai fi păcat. Stârpiți această patimă urâtă și iadul va fi gol!”
Ai puterea de a te ridica, de a conștientiza că mândria ta produce altora suferințe și că, în primul rând, te afectează pe tine însuți. Poți și trebuie să ieși din cercul tău, din lumea ta în care te simțeai “nemuritor și rece” și să reintri în sfera dragostei de Dumnezeu și de semeni. Smerindu-te și recunoscându-ți condiția nu vei fi luat în râs, ci dimpotrivă, vei fi apreciat pentru că îți folosești calitățile cu care te-a înzestrat Dumnezeu spre a trăi în veci, ajutându-i, totodată, și pe alții să se mântuiască. Toți oamenii sunt egali, iar dacă unii au primit mai mulți talanți și alții mai puțini, acesta nu este un motiv de discordie și de dezapreciere. Trăim în aceeași societate și ar fi bine să ne completăm reciproc. Dumnezeu a rânduit ca fiecare orientare profesională să fie îmbrățișată de către cineva, fiindcă nu pot opta toți pentru aceeași profesie. Iar dacă ai ajuns în vârful ierarhiei, se cuvine să recunoști ajutorul lui Dumnezeu, care ți-a insuflat putere de a pune în practică ideile benefice pe care le aveai și care ți-au adus consacrarea. A nu recunoaște aportul Domnului coincide cu mândria. Acum ai căzut în trufie, în păcatul iubirii de sine, crezând că ție ți se datorează totul și că ceilalți trebuie să ți se închine în virtutea faptului că îi conduci. Uiți că nimeni nu poate reuși doar prin sine și când crezi că ești mai puternic, atunci vine încercarea căreia nu este sigur că îi vei rezista de unul singur. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: “De aceea, cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni X; 12) sau: “Nu te îngâmfa, ci teme-te!” (Romani XI; 20).
Chiar dacǎ ai cǎzut ȋn mȃndrie, nu trebuie sǎ cazi și ȋn deznǎdejde ȋn clipa ȋn care ai sesizat pericolul ȋn care te gǎsești; Dumnezeu va veni din nou în sprijinul tău, dar deschide-ți sufletul înaintea Lui prin smerenie. Pleacă-ți genunchii în rugăciune, recunoaște-ți păcatul, împacă-te cu fratele tău și acceptă realitatea că ești făptura Domnului, Care nu vrea să te piardă, ci să te aibă de-a dreapta Sa în Ziua Judecății. Apropie-te din nou de Iisus Cel răstignit. Privește-L cu câtă smerenie stă atârnat pe cruce. Putea să Se salveze, dar nu a făcut-o. A acceptat de bunăvoie să moară pentru tine și acum tu Îl batjocorești, disprețuindu-i pe oamenii pentru care El a murit. Lucifer a căzut din mândrie; vrei ca și tu să parcurgi traseul lui? Ai fost făcut după chipul lui Dumnezeu (Facere I; 26-27). De ce întuneci acest chip prin mândrie? Căiește-te și spune cu Sfântul Apostol Pavel: “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume! (Galateni VI; 14)… M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni II; 20).
Preot dr. Cristian Boloș
