Aproape de centrul comunei Gherța Mică se află casa în care s-a născut și a copilărit scriitorul Rodion Markovits. Este un adevărat miracol că această casă, ridicată la sfârșitul secolului XIX, mai există și rezistă. O placă memorială fixată pe frontonul dinspre drum stă mărturie că aici a văzut lumina zilei unul dintre cei mai interesanți scriitori interbelici din Transilvania.
Dar poveștile casei, a spațiului familial, sunt zăvorâte în povestirile pe care scriitorul le-a dedicat acestui univers miraculos, unde copacii, trandafirii și agrișii sunt personaje componente ale unei vieți cu puternice accente patriarhale. În capătul grădinii se află cimitirul evreiesc, care are la rândul lui o poveste frumoasă, acolo unde este îngropat un frățior de-al lui Rodion. Copiii se jucau în grădinița cu flori, în livada plină de poame și în cimitirul patriarhal, acolo unde-și dorm somnul de veci, mai toate personajele lui Markovits.
O lume într-o casă
Casa este una tipic evreiască, funcțională, și atât de trainică, încât și după aproape un veac și jumătate, ea este încă locuită. Sufletul scriitorul a rămas rătăcit în hățișurile memoriei, în leagănul edenic al unei copilării solare, unde personajele sunt din toate regnurile, comunică între ele, într-un soi de firesc, poate de neînțeles pentru un citadin. Lumea evreiască din Oaș, de la întretăierea veacurilor XIX și XX este una a echilibrului, a empatiei, a armoniei și firescului. Oamenii trăiesc deplin, vorbesc cu florile și cu arborii, dintr-o nevoie superioară de comunicare cu tot ceea ce este viu.
Copilul trăiește taina mirării și revelației într-un spațiu al lui, acel ”acasă” idealizat de rememorările nostalgice și uneori, melancolice. Este vorba despre un paradis pierdut, iar reîntoarcerea nu este posibilă decât pe făgașul duios al amintirilor. Casa aceasta este matricea, stupul în jurul căruia roiesc toți oamenii și toate poveștile. Pe locul casei fusese alta, a unui străbun evreu agricultor, modestă, ca o bojdeucă, lesne putând fi confundată cu oricare casă oșenească din sat. De fapt, și ocupația bătrânului era una puțin nefirească pentru un evreu: lucratul câmpului. Evreii din zonă erau de regulă, negustori, cârciumari, meșteri. Bunica însă era și mai de poveste. Dacă bărbatul ei era pirpiriu, bătrâna era o zdrahoană, capabilă să mute și munții. Dar ea se mulțumea să-l îngrijească pe bărbatul ei cel firav și atunci când acesta fu chemat la oaste, femeia a pus un pariu cu un drăguț de al ei din tinerețe că va scoate singură un butoi de vin din beci. Femeia a câștigat pariul, spre rușinea vechiului ei pretendent, care a mers la cătănie în locul soțului femeii. Și apoi, povestea mărului din curte, în care s-a spânzurat un pierde-vară, de a trebuit bietul pom să fie tăiat, căci nimeni nu se mai apropia de el.
O casă într-o lume
Lumile se întrepătrund sub coama domoală a dealurilor. Ovreiașii deprind să-și facă tilincă – un instrument muzical bizar – din coji de sălcii, după o tehnică pe care doar oșenii cei mai iscusiți o știau. Și apoi, la bătrânul său tată vine moartea, iar acesta o așteaptă senin, are 80 de ani și nu vrea ”să se lăcomească la viață”. Popa Doboș, greco – catolic îl vizitează înainte de moarte, pentru a-l consola, iar evreul muribund i-o retează scurt și-i spune că el este liniștit în privința învierii și știe exact cât va trece până ce aceasta va veni: exact atâta timp cât a trecut până la nașterea sa. Dar parabolele nu se opresc aici, bătrânul moare împăcat cu sine și cu lumea, chiar în patul în care l-a născut mama lui. Stejarul de pe mormântul feciorașului Ioșka este tăiat, iar scândurile sale ajung pentru două sicrie: cele ale părinților săi. O casă cu cimitirul în fundul grădinii, unde cei vii petrec în față, iar cei morți în spate, este o imagine oarecum funambulescă a riturilor de trecere. Totul curge și decurge natural, fără convulsii, drame existențiale, sau abisale depresii. Bucuria de a trăi este un dar de care orice om cu scaun al cap știe să profite. Umbrele copiilor ghiduși, mai plutesc prin prunii grădinii, iar chicotele lor se împrăștie sub pietrele pârâului de peste drum. Răbojul, ocaua și litra, cele care măsoară lucrurile, dispar și ele, iar lumea care vine nu mai are cu ce să fie măsurată.
Simboluri noi, simboluri vechi…
Astăzi, la 2023, casa pare pustie, sau mai bine zis, pustiită. Un drapel al României comuniste stă la poartă, iar sub placa memorială se află portretul Tovarășului. O veselie posomorâtă, un aer revolut, ca un mucegai rânced pe o brânză nobilă. Grădina este lăsată de izbeliște și nu mai poți ajunge la cimitirul evreiesc, dar chiar dacă ai răzbi printre buruieni, tot nu ai putea intra: un gard nou de beton îl împrejmuiește, pentru ca nu cumva cineva să tulbure somnul evreilor plecați din lumea asta, tare demult. Rodion Markovits s-a mutat în lumea umbrelor în urmă cu 75 de ani, în 1948, la Timișoara. Dacă spiritul lui ar pluti înspre locurile natale, poate că în vârful buzelor i-ar miji un surâs amar. Casa lui natală, acum în agonie, parcă e pregătită de carnaval. Actualul proprietar este un personaj polimorf, parcă rupt din cărțile ilustrului scriitor, născut aici. Fiul acestuia, botezat și cu prenumele Rodion!, spune că va demola casa aceasta bizară care de abia se mai ține. Cum nu este trecută pe lista monumentelor istorice, nu va fi o problemă pentru nici un buldozer ca să o facă una cu pământul. Dărâmarea va trece neobservată, poate vor plânge mocnit câțiva arini din preajmă și cine știe, o să se scuture aproape imperceptibil, mormintele Markovitsilor din grădină, ca într-un ultim spasm. Timpul macină răbdător lucrurile. Numai poveștile iscate de pana lui Rodion vor rămâne să mai lumineze puțin, întunericul care vine…
Robert LASZLO
