Boala se poate vindeca prin credință, prin rugăciune, prin căință sinceră. Însă, nu trebuie să pierdem aportul nostru în ceea ce privește îngrijirea bolnavilor. Ne răsună în minte strigătul disperat al slăbănogului de la Vitezda: “Doamne, nu am om, ca să mă arunce în scăldătoare” (Ioan V; 7). Acel slăbănog poate fi oricare dintre noi. Acel om poate fi oricare dintre noi. Cei care suferă au nevoie de prieteni adevărați, au nevoie de persoane demne de încredere, care să le împărtășească durerea, care să le aline suferința prin cuvinte de mângâiere, de încurajare și prin fapte concrete.
În clipele de suferință se poate întâmpla să asistăm la o oscilare a omului în credință. În mintea sa se nasc unele întrebări, care duc la îndoială: “De ce a trebuit să se abată asupra mea această boală? De ce tocmai eu a trebuit să fiu încercat? De ce Dumnezeu a îngăduit acest lucru având în vedere că nu am greșit nimănui, ci m-am străduit doar în săvârșirea binelui, ajutându-i mereu pe cei din jurul meu? De ce? De ce?” În astfel de momente de cumpănă trebuie să ne gândim la faptul că orice biruință se obține doar prin sacrificii, doar prin suferință. Drumul spre înviere trece prin moarte. Drumul spre moarte trebuie parcurs cu crucea “în spate”. De altfel, încă de la naștere omul se angajează pe drumul crucii spre mormânt și spre viața de dincolo de moarte. Cât de sugestiv se exprima Î.P.S. Irineu al Alba-Iuliei: “Ne-am născut ca să murim și murim ca să trăim”. Moartea nu este un sfârșit, ci reprezintă începutul fericirii. Sau al osândei. Depinde în ce mod parcurge omul drumul vieții pământești: mergând pe calea binelui/a luminii sau pe calea răului/a întunericului. Boala constituie o componentă a acestui drum, este o stație sau poate fi un însoțitor al omului pe acest drum. Este o etapă în cadrul procesului mântuirii sufletelor noastre, este un prilej de a ne purifica sufletul și trupul în vederea mântuirii. Suferința pământească – trăită în credința în Dumnezeu – conduce spre fericirea cerească.
Trebuie menționat faptul că o persoană bolnavă se poate vindeca și prin credința celor care o înconjoară cu dragoste, cu prietenie. Ne aducem aminte, în acest sens, de vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu II; 1-12). Vedem patru bărbați care purtau pe brațele lor un slăbănog, un om aflat în suferință, care avea nevoie de cineva să-l arunce în “scăldătoarea vindecărilor”. Cei patru ajung cu bolnavul la casa în care Domnul Iisus Hristos propovăduia Evanghelia, dar nu pot să intre de mulțime. Oamenii nu deznădăjduiesc; vor să-și ajute aproapele. Plini de credință, ne dau un model de prietenie adevărată, un exemplu de prietenie izvorâtă dintr-o iubire sinceră, din dorința de într-ajutorare: “ne vom urca pe acoperișul casei și de acolo îi vom da drumul în camera în care se află Învățătorul”. Ar fi putut să se oprească din elanul lor atunci când mulțimile îi împiedicau să intre; dar nu o fac. Acest fapt le insuflă un curaj și mai mare. Într-adevăr, Mântuitorul apreciază credința și devotamentul lor, punând capăt suferinței sufletești și trupești a slăbănogului: “Fiule, iertate sunt păcatele tale! Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Mai întâi îi tămăduiește sufletul de păcate și apoi trupul de boală; smulge răul din rădăcină.
Tot aici putem încadra și episodul învierii fiicei lui Iair. Acesta Îl roagă – în genunchi – pe Iisus să vină în casa lui, întrucât singura lui fiică era “pe moarte” (Luca VIII; 41-42). Remarcăm următoarea idee: Iair nu se roagă pentru sine, ci pentru altcineva: se roagă pentru fiica lui. Este un lucru – afirmă Î.P.S. Antonie Plămădeală – care trebuie să ne rețină atenția, deoarece episodul justifică importanța rugăciunilor făcute pentru semenii noștri și, implicit, rugăciunile pe care preoții le săvârșesc pentru credincioși. Aceste rugăciuni – însoțite de credință și nădejde – implică iubire, compasiune, generozitate, dăruire, iar Dumnezeu ține întotdeauna cont de astfel de sentimente. Dovadă stau cuvintele Sale adresate lui Iair: “Nu te teme; crede numai și se va izbăvi” (Luca VIII; 50) fiica ta. Ceea ce s-a și întâmplat, Iisus înviind-o din morți. Prin credință, omul înțelege că moartea este doar un somn (Luca VIII; 52), din care se va trezi spre fericire. Cam în aceeași manieră se exprima Arthur Schopenhauer: “Viața poate fi cugetată ca un vis, iar moartea ca o trezire”. Însă, această cugetare nu se poate face decât prin intermediul credinței în Dumnezeu. Așadar, Dumnezeu dăruiește vindecare și în baza credinței celuilalt, pe temeiul rugăciunii rostită de celălalt. Îngrijirea bolnavilor reprezintă și o condiție necesară intrării în Împărăția lui Dumnezeu. Prezentând tabloul Judecății de Apoi, Domnul spune: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci… bolnav am fost și ați venit la Mine… Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici (semenilor noștri aflați în suferință), Mie Mi-ați făcut… Și vor merge drepții la viața veșnică” (Matei XXV; 34-46).
Îngrijirea bolnavilor poate fi catalogată drept un act de eroism. Să te jertfești pe tine însuți, să uiți de tine însuți cu desăvârșire și să porți grijă unui bolnav aflat pe pat, să stai zi și noapte lângă acel bolnav, să-l ridici, să-l speli, să-l hrănești, să-l încurajezi, să-i insufli dorința de a lupta pentru însănătoșire – nu reprezintă, oare, toate aceste sacrificii acte de eroism? Aceste acte sunt manifestarea iubirii față de Aproapele în care stă nevăzut Hristos. Boala verifică adevărata prietenie și dragostea din familie. Doi soți – călăuziți de înțelepciune – vor reuși să depășească victorioși toate obstacolele, fără a se răni reciproc. După ce va trece încercarea, se vor bucura în continuare împreună de această viață pământească, pregătindu-și, tot împreună, un loc în Împărăția lui Dumnezeu. Viața este, de cele mai multe ori, o luptă, iar biruința va aduce cununa.
Cât de mângâiat se simte un bolnav în momentul în care vede că intră cineva în salonul său din spital sau în camera sa de acasă, unde “zace” în patul suferinței! Ce bucurie trăiește în suflet văzând că este cercetat de semenii săi! Sfântul Vasile cel Mare ne spune că Domnul ne învață să considerăm ca aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimește, pe cel care are nevoie de ajutor. Omul bolnav este aproapele nostru și în chipul lui strălucește Hristos, Se află Hristos, Care apreciază la adevărata lor valoare faptele noastre bune. Cercetarea și îngrijirea bolnavului îl împiedică pe acesta să cadă în deznădejde, periclitându-și sufletul; îl ajută pe acesta să conștientizeze că prin suferința sa lucrează Dumnezeu, că nimic nu este întâmplător în viață și că orice gând rău trebuie înlocuit printr-un gând bun, printr-o gândire pozitivă.
După încercare vine și bucuria, iar bucuria ne va ajuta să uităm încercarea prin care am trecut și care ne-a făcut mai puternici, mai statornici în credința noastră în Dumnezeu. După ce a trecut boala, după un timp de gândire, de reflecție, realizăm că boala respectivă și-a avut rolul ei și încetăm să-L mai învinuim/acuzăm pe Dumnezeu, ajungând chiar să-I mulțumim pentru semnul pe care ni l-a dat, semn care ne-a trezit conștiința, îndreptându-ne viața, luminându-ne mintea și înțelepțindu-ne. Cel care se vindecă după o boală grea devine mai înțelept, mai cumpătat, mai prudent, mai credincios, având convingerea că Dumnezeu i-a dăruit tămăduirea pentru a fi mai bun și a răspândi în jur lumină, iubire, bunătate, iertare, ajutându-i și pe alții să se mântuiască, fiind un exemplu pozitiv pentru semeni. Cel vindecat devine un mărturisitor al Domnului (precum demonizatul din ținutul Gherghesenilor – Luca VIII; 39), un promotor și un săvârșitor al faptelor bune.
Prin boală se smulge răul din rădăcină. Boala vindecă păcatul și-l canalizează pe om pe calea binelui, pe calea iubirii, pe calea spre Dumnezeu. Boala este un punct de pornire în urcușul spre Dumnezeu. Boala conduce la smerenie, aceasta fiind prima treaptă a virtuților. De aici începe progresul. Însă, smerenia trebuie să-l însoțească pe om pe întreg traseul său ascendent spre Dumnezeu, până la atingerea iubirii, care este treapta cea mai înaltă a virtuților. Cel care a ajuns la iubire, a ajuns la Dumnezeu, în Împărăția Cerurilor. Fiecare faptă bună, însoțită de o intenție sinceră, scoate în evidență iubirea noastră față de aproapele și față de Dumnezeu. Fiecare faptă bună este un prilej de a ne manifesta prietenia față de semenii noștri. A fi prietenul cuiva înseamnă a-l iubi pe acel cineva și a fi în stare să te jertfești pentru el. Iubirea-prietenia-jertfa sunt complementare.
