Viața este ca un joc, scrie P.S. Dr. Irineu Pop-Bistrițeanul. Sunt două echipe care joacă: a lui Hristos și a diavolului. E bine să privim la noi înșine în fiecare zi și să zicem: “de partea cui sunt într-adevăr: a lui Hristos-Dumnezeu ori a diavolului?”, fiindcă “nimeni nu poate să slujească la doi domni, spune Mântuitorul nostru, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei VI; 24).
Satana face tot ce îi stă în putere pentru a ne determina să ne încredem în el și în noi înșine în loc să ne încredem în Hristos. Însă, numai Hristos-Dumnezeu poate să ne salveze din robia păcatului și El ne va izbăvi dacă ne vom preda viețile noastre Lui, ancorându-ne nădejdea în puterea Sa. Dacă ne împărțim viața între Dumnezeu și mamona nu vom progresa decât foarte puțin și acel “foarte puțin” nu va fi îndeajuns pentru a ne deschide poarta Raiului. Văzând cum lumea își pierde treptat-treptat interesul pentru adevăratele valori morale și spirituale, consider că e cazul să ne întrebăm fiecare în sinea noastră: “Sunt eu un slujitor al Mântuitorului? Sau al diavolului, care devine stăpânitorul acestui veac, aflat într-o continuă decadență, al acestei epoci desacralizate și ruinată din punct de vedere moral?” Răspunsul ne aparține. Un fapt este cert: lumea aceasta, în care trăim, nu e casa noastră, ci suntem numai călători prin ea. Parcă niciodată nu a fost batjocorită viața și persoana umană, valorile credinței și darul libertății ca acum. Oare, nu ne dăm seama că viața grea pe care o trăim este și urmarea marilor și grelelor păcate ce se săvârșesc de către noi, fiii acestui pământ? Să ne trezim până nu va fi prea târziu și până ce diavolul nu va pune complet stăpânire peste noi.
“Dumnezeu și păcatul stau pe două planuri opuse, zice episcopul Nicolae Velimirovici. Nimeni nu poate întoarce fața către Dumnezeu, până ce mai întâi nu întoarce spatele păcatului. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu, până ce mai întâi nu urăște păcatul”. Nimeni nu poate să slujească la doi domni. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu și împlinind poruncile Sale, ne vom umple de lumină sfântă și ne vom feri de căile întunecoase ale acestei lumi. Cei ce umblă cu Dumnezeu nu vor fi în pas cu diavolul, care ne dorește pieirea. “A recunoaște pe Dumnezeu și a trăi este același lucru. Dumnezeu este viață. Fără El nu există viață”, scria Tolstoi. Iar Lacordaire consemna: “Dumnezeu este aici, pe pământ, cea mai populară dintre ființe. În mijlocul câmpului, rezemat în unealta sa, țăranul își ridică ochii spre cer și printr-o mișcare simplă, ca și inima sa, le arată copiilor pe Dumnezeu. Sărmanul Îl cheamă, muribundul Îl strigă, cel rău se teme de El, cel binevoitor Îl slăvește, regii I se închină, armatele Îl pun în frunte. Victoria Lui Îi aduce laudă; înfrângerea, în El caută ajutor. Nu este timp, nu este loc sau împrejurare unde Dumnezeu să nu fie chemat și unde să nu Se arate”. Dumnezeu nu ne lasă singuri niciodată, ci ne ocrotește cu aripile Sale iubitoare. El ne întărește cu harul Său în așa fel încât să putem înfrunta și învinge amăgirile diavolului și greutățile existenței și să nu cădem în păcat. Harul lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, “ne face cu totul nebiruiți, însă numai dacă vrem”. Deci, totul depinde de alegerea pe care o facem: Dumnezeu sau diavolul.
Când ne adresăm cu credință puternică, prin rugăciune, lui Iisus, El poate să ne închidă orice rană și să ne ușureze toate poverile
“Omul Acesta (Iisus Hristos), afirma Napoleon, e mai mult decât un om, deoarece a reușit să facă din fiecare suflet omenesc o anexă a Sa”. Prin rugăciune, Hristos-Dumnezeu intră în viața noastră, ușurându-ne greutatea suferinței. “Cât de rar și cât de rece ne-am ruga noi, oamenii, dacă n-ar exista necazuri și suferințe!” (Prot. I. Tolmacev)
Flacăra credinței este cea care ne luminează drumul vieții și ne ferește de primejdii. De aceea, în clipele de îndoială sau în momentele grele ale vieții, să nu ne pierdem nădejdea, ci să alergăm înaintea Mântuitorului nostru, rugându-ne împreună cu Apostolii: “Doamne, dă-ne mai multă credință!” Purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi nu are margini. El ne îndrumă în chip nevăzut și nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Nici crinii și iarba câmpului nu cresc fără voia Domnului, Care veghează asupra lor. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeu, nu doar că nu lasă să fim ispitiți peste puterile noastre, dar ne și ajută; chiar în ispită, ne sprijină și ne întărește dacă noi facem ce se cuvine din partea noastră și nu ne lipsește bunăvoința, nădejdea în El și răbdarea… Chiar dacă noi ne depărtăm de Dumnezeu, El rămâne mereu aproape de noi”, așteptând doar un semn din partea noastră, așteptând doar să-L chemăm în viața noastră. Și tot acest Sfânt Părinte al Bisericii ne îndeamnă: “Fiți totdeauna cu Dumnezeu, dacă vreți ca Dumnezeu să fie totdeauna cu voi!”
Victoria deplină a omului este biruința de sine însuși”, spune Toma de Kempis
Omul nu va putea niciodată, în același timp, să-I slujească lui Dumnezeu și să se desfăteze de cele trecătoare. Este adevărat, suntem supuși greșelii și păcatului, dar să nu încetăm vreodată să privim spre Cer, spre Dumnezeu. La întrebarea: “Unde este Cerul?”, voi răspunde prin cuvintele pictorului Salvador Dali, cuvinte care pe mine m-au impresionat profund, reținându-le imediat, atunci când am lecturat biografia sa: “Cerul nu se află nici sus, nici jos, nici la dreapta, nici la stânga. Cerul se află chiar în mijlocul pieptului celui ce are credință”. Bogăția adevărată sunt bunurile cerești, iar nu averile pământești și trecătoare.
Să-I cerem Domnului cu credință și smerenie: putere, răbdare și curaj în lupta cu neajunsurile vieții. Să nu ne străduim numai după cele pământești. Și acestea sunt de folos, nu ne putem lipsi de ele, dar nu sunt suficiente pentru dobândirea fericirii veșnice. De multe ori, mâncarea, băutura, îmbrăcămintea constituie o povară pentru un suflet înflăcărat, ce arde pentru iubirea lui Dumnezeu și a semenilor. Însă, întrebuințate cumpătat, ca mijloace de viețuire, ele ne ușurează urcușul spre Împărăția lui Dumnezeu, căci iată ce ne sfătuiește Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa: “Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; nu este viața mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei VI; 25, 31-34). Trupul se cuvine a fi îngrijit pentru că este templu al lui Dumnezeu și pus în slujba sufletului, iar nu împotriva lui, dând naștere unui “război nevăzut”, al cărui final poate deveni incert.
Realizăm cât de mult ne lipsește următoarea rugăciune, pe care ar fi bine s-o rostim neîncetat: “Doamne, Dumnezeule, nu Te depărta de noi, ci dă-ne putere să viețuim după voia și poruncile Tale!” În această “viețuire” constă adevărata fericire, pentru că atunci când trăiești cu Dumnezeu găsești fericirea și în nenorocire. Cu Domnul pretutindeni e Raiul; fără El, peste tot e iad și tristețe. În orice lucru pe care îl întreprindem, să ținem minte că Dumnezeu ne citește toate gândurile, privindu-ne în permanență. Cugetând astfel, probabil că vom păcătui mai puțin. Dumnezeu nu respinge rugăciunile și lacrimile noastre, ci Se îngrijește de noi mai mult decât ne îngrijim noi înșine de propria persoană. Dragostea Sa pentru neamul omenesc este incomparabil mai presus decât dragostea noastră pentru El. Dacă n-ar fi așa, am fi fost pierduți de mult cu toții, fiindcă “Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate, căci poate pierde lumea, dar nu vrea”, conchide Sfântul Ioan Damaschin. În concluzie, ne punem întrebarea: “De partea cui suntem într-adevăr: a lui Dumnezeu sau a diavolului?” Răspunsul ne aparține.
Preot dr. Cristian Boloș
