Orice societate, indiferent dacă este una democratică sau totalitară, nu poate supraviețui dacă nu are un cod de valori propriu, pe care să-l respecte toată lumea.
Codul acesta cuprinde și niște aspecte și fapte acceptate și acceptabile iar altele, interzise sau nerecomandate.
Așa cum nicio ramură sportivă nu ar putea exista fără un regulament clar, așa nici societatea nu ar avea cum să supraviețuiască acolo unde nu există ordine, impusă sau acceptată.
Numai că regula sporturilor nu prea se aplică și în cazul societății, și iată, asistăm de aproape un sfert de veac la agonia unei lumi care nu respectă vreun cod, nici măcar la modul formal.
La noi, totul este posibil. Iar acest ”posibil„ are mereu conotații negative.
Orice discuție aprinsă se termină cu fatidica frază: chiar dacă ceva nu este legal sau moral, la noi, orice este posibil.
Această aparentă lejeritate nu reprezintă altceva, decât simptomul unui stat vidat de orice urmă de autoritate.
Instituțiile statului și-au pierdut orice urmă de credibilitate și atunci să nu ne mai mirăm, că în virtutea inerției, în fruntea încrederii populației se află biserica și pompierii.
Cum ar putea populația să aibă încredere într-un stat cupid și meschin care, prin instituțiile sale, nu urmărește altceva, decât să spolieze omul de rând?
Dacă un cetățean este dator la stat cu un singur leu, acesta este pus la stâlpul infamiei, iar penalizările se aplică zilnic, până la executarea silită.
Dar dacă statul este dator omului – lucru care de altfel, se întâmplă extrem de rar – indiferent cu cât și de când, bietul român poate să aștepte mult și bine până ce va fi despăgubit, iar dacă totuși, se va întâmpla minunea asta, nu va beneficia de niciun fel de sume reprezentând penalitățile de întârziere.
Iată un mic exemplu despre modul în care niște funcționari imbecili pot compromite ideea de demnitate statală.
Nimeni, dar absolut nimeni, nu mai are o urmă de încredere în justiție. Se știe prea bine ce șerpăraie colcăie pe acolo, iar sărmanul cetățean nu vede altceva în actul justițiar, decât amenințarea unei răzbunări strâmbe.
Nu se bucură de respect nici instituțiile represive ale statului, în special Poliția, demnă urmașă a miliției de odinioară, și atâta vreme cât polimilițienii se ascund prin boscheți, numai ca să-l poată prindă și arde la buzunar pe șoferul grăbit, nu putem pretinde o altă etichetare.
Învățământul nostru este de multă vreme o instituție compromisă și cvasi – inutilă, care nu prea se armonizează cu nevoile și provocările reale ale lumii înconjurătoare.
Defapt, învățământul gratuit a ajuns să fie la fel de scump ca și cel privat, iar elevii care nu au de unde să aducă bani la școală, deja au o bilă neagră de la doamna învățătoare sau dirigintă.
Sistemul de sănătate oferă servicii apropiate de cel al pompelor funebre și dacă nu ai resurse financiare care să poată umple buzunarele celor din sistem, de la portar, infirmieră și până la chirurg, atâta ți-a fost!
Degeaba cotizezi o viață întreagă la acest sistem putred, banii ăia sunt la drept vorbind, trecuți la capitolul ”pierderi planificate”, pentru că dacă vrei să supraviețuiești, va trebui să plătești foarte scump acest lucru!
Nimic nu merge, exclamă deznădăjduiți, nefericiții cetățeni ai acestei țări amărâte, și au perfectă dreptate.
Parcă întreg sistemul nostru social ar fi fost invadat nemilos de un cancer, cu metastaze instantanee. Orice organ, orice compartiment, cândva funcțional, este azi o ruină macerată de incompetență și corupție.
Rădăcinile acestui rău sunt foarte adânci. Efectele acestea cvasi – apocaliptice care definesc tabloul unei lumi abnorme, au fost vizibile încă din anii 50 ai secolului trecut, când elita națională a României a fost ucisă sau zdrobită în temnițele comuniste.
Fără elite, un neam este o turmă nenorocită, fără ideal și perspectivă ontologică.
În sfertul acesta de veac scurs de la revoluție, neamul românesc nu a reușit să-și reconstruiască o nouă elită, politică, socială sau culturală.
Este destul să te uiți la politicienii de astăzi, ca să-ți dai seama că aceștia, in imensa lor majoritate, sunt puii vătafilor comuniști și securiști de ieri.
Din acest punct de vedere, nu doar că am bătut pasul pe loc, ba ne-am și afundat în mizeria unei tranziții, de multe ori, mai oribilă decât defunctul (?) regim comunist.
Fără un cod minimal, lumea aceasta a noastră, compusă din stranii hieroglife, nu are cum să fie descifrată, d-apăi înțeleasă!
Felician POP
