Nu poate decât să mă bucure faptul că din ce în ce mai multe persoane aleg să viziteze și să descopere frumusețile Deltei Dunării.
De la Mila 23 faci aprox. 3 h până la Letea, parcurgând următorul traseul: Dunărea Veche – Canal Eracle – Canal Rădăcinos – Lac Rădăcinos – Lac Trei Iezere – Lac La Amiază – Lac Bogdaproste – Canal Bogdaproste – Dunărea Veche – Canal Magearu – Sat Letea. Înainte de a ajunge pe uscat, treci pe un canal mic și îngust unde te bucuri ca niște copii, văzând cum barca înaintează lin printre stuful pe care îl puteam atinge fără prea mult efort.
Letea, satul pitoresc de pe grindul cu acelaşi nume din Delta Dunării, este locuit de urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici la începutul secolului al XVIII-lea. Fugarii, numiţi haholi, adică ucraineni din Austro-Ungaria, au venit pe insulă cu obiceiurile lor cu tot.
Cazacii zaporojeni s-au refugiat în locurile virgine din Delta Dunării după bătălia de la Poltava, din anul 1709, când ţarul Petru cel Mare a câştigat lupta împotriva lui Carol al XII-lea al Suediei şi a început represaliile împotriva celor care au fost de partea regelui scandinav şi care ceruseră eliberarea Ucrainei.
Al doilea val de refugiaţi a ajuns în zonă după anul 1775, când ţarina Ecaterina a II-a a desfiinţat oastea ucraineană cu centrul la Zaporojie.
Istoricii spun că haholii, care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru şi care fugiseră şi ei din calea expansionismului cotropitor al Rusiei, s-au stabilit iniţial în Delta Dunării, de unde au încercat, şi în unele părţi au izbutit, să-i alunge pe lipoveni, veniţi, la rândul lor, din spaţiul rusesc. Se ocupau cu pescuitul şi erau foarte buni constructori de bărci. Numeric, aceste populaţii erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 de familii, haholii – circa 1.000 de familii.
Letea, satul pitoresc de pe grindul cu acelaşi nume din Delta Dunării, este locuit de urmaşii cazacilor zaporojeni care s-au refugiat aici la începutul secolului al XVIII-lea. Fugarii, numiţi haholi, adică ucraineni din Austro-Ungaria, au venit pe insulă cu obiceiurile lor cu tot.
Cazacii zaporojeni s-au refugiat în locurile virgine din Delta Dunării după bătălia de la Poltava, din anul 1709, când ţarul Petru cel Mare a câştigat lupta împotriva lui Carol al XII-lea al Suediei şi a început represaliile împotriva celor care au fost de partea regelui scandinav şi care ceruseră eliberarea Ucrainei.
Al doilea val de refugiaţi a ajuns în zonă după anul 1775, când ţarina Ecaterina a II-a a desfiinţat oastea ucraineană cu centrul la Zaporojie.
Istoricii spun că haholii, care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru şi care fugiseră şi ei din calea expansionismului cotropitor al Rusiei, s-au stabilit iniţial în Delta Dunării, de unde au încercat, şi în unele părţi au izbutit, să-i alunge pe lipoveni, veniţi, la rândul lor, din spaţiul rusesc. Se ocupau cu pescuitul şi erau foarte buni constructori de bărci. Numeric, aceste populaţii erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 de familii, haholii – circa 1.000 de familii.
Case tradiţionale, cu flori pe acoperiş
Haholii au ales Letea pentru că zona era asemănătoare cu cea pe care ei o lăsaseră în urmă, cea de pe Nipru. Era un teritoriu virgin: doar pădure şi apă.
În Letea, majoritatea caselor păstrează tradiţia primilor haholi care au pus piciorul aici. Antonel Pocora ne explică cum se construiesc astfel de case: se bat patru pari de lemn în patru colţuri, care apoi se îngroapă în pământ. Ei sunt stâlpii casei. Pereţii sunt căptuşiţi cu stuf, iar partea de jos a casei este îmbrăcată în scândură şi apoi vopsită în albastru sau verde. Acoperişul este neapărat din stuf, materialul tradiţional din Delta Dunării.
Din lucrarea „Studii antropologice în Rezervaţia Biosferei Delta Dunarii“, coordonată de Institutul de Cercetare şi Proiectate Delta Dunării, aflăm că în Letea, alegerea locului pe care urma să se clădească o nouă casă nu se făcea oricum. La cele patru colţuri se puneau câteva grăunţe de grâu. Dacă acestea erau găsite a doua zi de dimineaţă neatinse, „locul era curat“, însă dacă grâul era răvăşit era semn rău şi ori se alegea alt loc de casă ori se făceau slujbe care alungau spiritele rele. Atunci când se bătea prima furcă, stăpânii casei ţineau cu mâna de ea, iar printre pietrele care se aruncau la fundaţie se puneau bani. Când era aproape înălţată casa, la acoperiş se urcau o cruce de lemn, bani, flori şi ştergare.
Localnicii din Letea sunt ortodocşi pe stil vechi. Au aceleaşi sărbători din calendarul ortodox, numai că le serbează cu 13 zile întârziere faţă de cei de pe ritul nou. Zaporojenii din Letea precizează că nu vor să fie asimilaţi cu lipovenii din Sfiştofca, un sat vecin, sau cu moldovenii din C.A. Rosetti, comuna de care aparţin cele două sate, ei fiind diferiţi de aceştia.
