vineri, martie 29, 2024
AcasăReligieMântuirea omului (III)

Mântuirea omului (III)

cristian-bolos

Omul nu poate să aibă preocuparea de a se mântui decât în momentul în care el are conștiința căderii, conștiința inferiorității lui față de ceea ce ar putea să fie. Unde nu există căderea prin păcatul originar nu se pune nici problema mântuirii. Primul termen al mântuirii este căderea în păcat, iar al doilea termen este ridicarea din păcat, ridicarea la starea dintru început: „Pentru creștinism, spune Nae Ionescu, ridicarea noastră din nou la starea de excelență la care am fost la început, nu este posibilă decât cu intervenția unor puteri transcendente, adică nu din noi înșine putem să scoatem puterea aceasta de a ne mântui, ci trebuie să intervină cineva care să ne ajute să ne mântuim”. Fiul lui Dumnezeu Se întrupează și ne arată calea mântuirii prin întreaga Sa activitate, prin învățăturile Sale, prin pătimiri, moarte, înviere, înălțarea la cer, întemeierea Sfintei Biserici, care este „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei III; 15) – în afară de care nu există mântuire – și instituirea Sfintelor Taine, care sunt căi ce ne leagă de cer. Hristos ne-a dat posibilitatea de-a ne mântui personal. Mântuirea subiectivă/personală se realizează prin conlucrarea energică a omului cu harul lui Dumnezeu, prin credință și fapte bune, toate aflându-se într-o relație de interdependență. Din partea omului se cer eforturi susținute în procesul mântuirii sale.

În Ortodoxie se învață că fără fapte bune credința este moartă în ea însăși (Iacov II; 17). Există, prin urmare, credință și există fapte bune. Nae Ionescu precizează faptul că, în problema mântuirii, păcatul este punctul de plecare, iar starea superioară păcatului este punctul în care trebuie să se ajungă, cu ajutorul unei intervenții din afară. De asemenea, această problemă a mântuirii, se mai poate interpreta și în sensul că, mântuirea semnifică pentru orice om necesitatea de a deveni mai bun decât este din punct de vedere spiritual: „… posibilitatea de mântuire este dată omului în două feluri, sau problema mântuirii ia două forme precise: o primă formă, în care procesul are un caracter transcendent, și o a doua formă, care se întâmplă numai înlăuntrul omului; înlăuntrul omului n-am nevoie să presupun păcatul și n-am nevoie să presupun nici pe Dumnezeu. În momentul în care am presupus păcatul, îl presupun și pe Dumnezeu”, zice N. Ionescu.

Mântuirea înseamnă transformarea, înnoirea reală a omului ca persoană, iar persoana înseamnă libertate și responsabilitate. Prin urmare, „omul nu poate fi mântuit numai printr-o acțiune exterioară, ci trebuie să participe și el, liber și responsabil, la propria lui mântuire”, afirmă părintele George Remete.

Mântuirea este o acțiune de durată care are un început, se dezvoltă treptat și se realizează prin colaborarea sau împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu. Ea începe cu harul dobândit de om prin Taina Botezului, continuându-se prin străduința și propria lucrare a creștinului. Dumnezeu dă harul Său, iar din partea omului sunt necesare credința și faptele bune. Cele trei condiții ale mântuirii subiective/personale: harul, credința și faptele bune, spune părintele Sorin Cosma, „nu sunt trei compartimente diferențiate, ci ele formează o unitate desăvârșită de acțiune, dată fiind de unitatea vieții în Hristos prin Duhul Sfânt. Ele sunt realități teandrice, de împreună-lucrare a lui Dumnezeu și a voinței, a firii omenești. Ele vin atât din partea lui Dumnezeu, cât și din partea omului. Ele sunt roade ale Duhului Sfânt pe care firea le acceptă și le dezvoltă ca viața lui Hristos în lume. Prin har, credință și fapte bune omul păcatului renaște la o viață nouă, la viața în Hristos și devine fiu al împărăției lui Dumnezeu, făcând vie în lume împărăția, care este <<pace, dreptate și bucurie în Duhul Sfânt>> – Romani XIV; 17”.

Omul obține viața cea nouă ca o arvună și ca o garanție a vieții de veci. Dacă moare îndată după Botez, el merge la viața de veci; dacă trăiește, el trebuie să dezvolte viața cea nouă, sădită în el la Botez, prin celelalte Sfinte Taine și prin eforturile sale proprii. „Viața cea nouă dăruită la Botez, opinează Părintele Dumitru Stăniloae, viața extinsă din Hristos, prin Duhul, are în ea virtual treptele supreme la care va ajunge omul în viața de veci. Dar omul efectuează actualizarea lor printr-o mișcare continuă în sus”. Sfântul Marcu Ascetul, vorbind despre relația lui Hristos cu persoana în care a intrat la Botez, zice: „Dar chiar și acela care primește laude de la Domnul e dator să se folosească de cuget drept și să știe exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinței sale și oricât ar fi înaintat în credință și orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunoștința simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult decât ceea ce a primit în chip tainic prin Botez. Iar aceasta este Hristos Însuși”.

În continuare, Părintele Stăniloae remarcă: „<<Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat>> (Galateni III; 27). Iar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârșit al Duhului, care nu primește nici un adaos de la noi, ci ni se descoperă și ni se arată potrivit lucrării poruncilor. Astfel, sporim prin credință, <<până când vom fi ajuns la unirea credinței, la bărbatul desăvârșit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos>> (Efeseni IV; 13)… În Botez S-a sălășluit în noi Hristos cu tot ce cuprinde <<mintea>> Lui cu privire la ținta la care vrea să ne ducă. Numai pentru că în harul dat nouă prin Botez e Hristos Însuși ca persoană, cu tot nesfârșitul pe care-l cuprinde El ca persoană, nu ni se mai adaugă după aceea nimic, ci se actualizează, datorită și eforturilor noastre. Desigur, în Euharistie, Același Hristos întreg ni Se dă și într-un alt mod, pentru a străbate în noi și cu trupul Său și sângele Său jertfite”.

Omul efectuează o înaintare în viața cea nouă în Hristos, din treaptă în treaptă, din slavă în slavă, tinzând spre asemănarea lui cu Dumnezeu: „Iar noi toți, cu fața descoperită, răsfrângând ca o oglindă mărirea Domnului, ne prefacem spre același chip, din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Corinteni III; 18). Viața creștinilor, zice părintele D. Stăniloae, este o alergare, al cărei premiu constă în dobândirea cununii vieții celei veșnice și nesfârșite în Hristos. Această alergare este „pe de o parte o stăpânire a patimilor, iar pe de alta, o lucrare din iubirea lui Hristos, o împărtășire de ea: <<Nu știți că cei ce aleargă în stadion, toți aleargă, dar nu toți iau cununa? Alergați așa, ca să o luați… Eu, deci, așa alerg, nu ca neștiind spre ce; așa lupt, nu ca bătând aerul, ci înfrânez trupul meu și-mi strunesc corpul, ca nu cumva altora vestind, eu însumi să mă fac necercat>> (I Corinteni IX; 24-27), <<ci ca să mă fac împreună părtaș>> al lui Hristos (I Corinteni IX; 23, II Timotei IV; 6-8 )”. Sfântul Grigorie de Nyssa este de părere că “nu e cu putință să se înalțe cineva spre Dumnezeu altfel decât privind mereu la cele de sus și având dorința nesfârșită a celor înalte, încât să nu iubească și să rămână la cele dobândite, ci să socotească drept pagubă neridicarea la ceea ce e mai presus”.  Însă, scrie mai departe, „alergând, să nu alergăm în zadar, ci să ne fie alergarea spre cununa chemării noastre de sus. Așa să alergăm, ca să luăm (Filipeni III; 14). Ce este ceea ce luăm? Ce este răsplata? Ce este cununa? Mie mi se pare că oricare din cele nădăjduite nu este altceva decât Domnul Însuși. Căci El este și Conducătorul luptei celor ce se luptă și cununa celor ce biruiesc. El este Cel ce împarte sorțul și El este sorțul cel bun; El este partea cea bună și El este Cel ce-ți dăruiește partea cea bună. El este Cel ce îmbogățește și El este bogăția…”.

 Preot dr. Cristian Boloș

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente