Odată cu 1 martie, primăvara își face loc în calendar, iar odată cu ea revine și obiceiul purtării mărțișorului, talismanul alb‑roșu menit să aducă noroc și bunăstare. Considerat astăzi unul dintre cele mai răspândite simboluri românești, mărțișorul își are originea în vechile credințe agrare, când 1 martie marca începutul noului an și renașterea naturii.
Rădăcini vechi și recunoaștere internațională
Tradiția mărțișorului, transmisă încă din Antichitate, presupunea confecționarea unui șnur împletit din două fire – alb și roșu – purtat la gât, la mână sau prins în piept. În 2017, această practică a fost inclusă în Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității, printr-o candidatură comună a României, Bulgariei, Macedoniei și Republicii Moldova.
Semnificații și obiceiuri
Șnurul simbolizează „funia anului”, împletirea iernii cu vara, a luminii cu întunericul, a vieții cu moartea – opoziții fundamentale în mitologia românească. În trecut, mărțișorul era purtat de toți membrii comunității, nu doar de fete, și avea rol protector. După perioada de purtare, era așezat pe o creangă înflorită, sub o piatră sau aruncat în apă, niciodată la gunoi, pentru a nu atrage ghinion.
Evoluția unui simbol
De la obiect ritual menit să aducă sănătate și belșug, mărțișorul a devenit treptat un accesoriu purtat la început de martie și un mic dar oferit celor dragi. În unele zone, era purtat până la Măcinici, Armindeni sau până la înflorirea pomilor, marcând trecerea definitivă la anotimpul cald.
Mărțișorul rămâne un simbol al reînnoirii și al legăturii cu tradițiile străvechi, un gest simplu care anunță primăvara și aduce un strop de bucurie.
