joi, martie 28, 2024
AcasăEducatie&CulturaPăcatul lăcomiei și contracararea acestuia

Păcatul lăcomiei și contracararea acestuia

spiritualitateDeseori, în decursul activității Sale mesianice, Mântuitorul Iisus Hristos obișnuia să înfiereze anumite păcate și vicii. Într-una din zile, Iisus Se găsea în mijlocul a “mii și mii de oameni, încât se călcau unii pe alții” (Luca XII; 1), dovadă a popularității și a respectului de care Se bucura Domnul în rândul conaționalilor Săi, a oamenilor simpli, în pofida invidiei și a urii pe care le nutreau fariseii și cărturarii la adresa Lui (Luca XI; 53-54). La un moment dat, cineva din mulțime Îl interpelează pe Iisus: “Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea”. Probleme privind succesiunea și moștenirea averilor părintești au existat atunci și există și astăzi, dând întotdeauna naștere la adevărate lupte în cadrul familiilor, conflicte izvorâte din lăcomie și egoism. Răspunsul Mântuitorului vine cu promptitudine: “Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi? Și a zis către mulțime: Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (Luca XII; 12-15).

Toți putem cădea în păcatul grav al lăcomiei, din care se nasc invidia, ilegalitatea, jurământul strâmb, beția, îmbuibarea, furtul, desfrânarea, uciderea. Din dorința noastră de a poseda cât mai mult, de a acumula, îi ignorăm pe cei din jur, îi înșelăm, crezând că totul ni se cuvine. Cât de mult ne amăgim! Lăcomia duce la indiferentism, la exploatarea omului de către om, la distrugerea relațiilor interumane, la crearea unui mediu în care cuvântul de ordine este a avea într-o cantitate cât mai mare, indiferent de mijloacele folosite în vederea atingerii scopului propus. Doar “scopul scuză mijloacele”, afirma Machiavelli. Și astfel, iubirea dintre semeni rămâne o simplă expresie, iar setea de proprietate și banul devin coordonate de bază, fiind înrudite cu minciuna, înșelătoria și viclenia. Nu realizăm, însă, că acestea sunt arme ale diavolului, care ne dorește pieirea și care în clipa morții ne va cere sufletul. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Dumnezeul unora este banul; Dumnezeul altora este pântecele. Nu sunt și aceștia închinători la idoli?” Nu sunt aceștia slujitori ai diavolului? Lăcomia ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu și să ne preocupăm de mântuirea sufletelor noastre. Lăcomia îi zdrobește sufletește pe cei care ajung sclavii ei, deoarece, așa cum spune un înțelept proverb românesc, “lăcomia pierde omenia”. Toate pot fi cumpărate de către om, în afară de sănătate și de fericire, care se găsesc într-o viață cumpătată și echilibrată, în virtute, în Dumnezeu și nu în mamona al lăcomiei sau în alte păcate care ne îndepărtează de Dumnezeu și de Biserica Sa.

De cele mai multe ori, lăcomia se asociază cu egoismul. De fapt, egoismul este un păcat la modă, am putea spune. “Ce folos am eu dacă mă interesează soarta celor din jurul meu? se întreabă egoistul. Mai bine să trăiesc în minte cu impresia că eu sunt centrul acestui univers ostil, că eu sunt un fel de axis mundi și întreaga lume este datoare să graviteze în jurul persoanei mele. Înseamnă că sunt egocentrist dacă vreau să trăiesc bine? Cine știe ce-mi rezervă viitorul. Și atunci, e un păcat faptul că nu suport gândul ca cineva să aibă parte numai de bucurii, iar eu numai de încercări?” Egoismul poate fi și trebuie înlăturat prin iubire, milostenie și compasiune față de semenii noștri. “Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu, ne îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul; nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți”.

În altă ordine de idei, lăcomia mai comportă un sens și anume, acela al îmbuibării. Îmbuibarea este pofta nemăsurată de mâncare și băutură, care din mijloace de întreținere ale vieții, se transformă în însuși scopul acesteia. Sfântul Nil Ascetul spune că stomacul devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută, iar Sfântul Ioan Scărarul scrie: “Diavolul stă în stomac și-l împiedică pe om să se socoată sătul, chiar dacă ar fi înghițit tot Egiptul și ar fi băut tot Nilul”. Prin urmare, se impune să combatem, să contracarăm și să eradicăm complet păcatul lăcomiei, ajutându-ne de toate mijloacele pe care Dumnezeu ni le-a încredințat, pentru că “degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor crește din nou”, zice Sfântul Grigorie Teologul. Împotriva îmbuibării, care ne slăbește forțele fizice și psihice, dând naștere multor boli grele – “mesele numeroase au creat boli numeroase”, afirmase Seneca – Biserica ne îndeamnă să ne rugăm înainte și după masă, ca tot ce facem, “ori de mâncăm, ori de bem, toate spre slava lui Dumnezeu să le facem” (I Corinteni X; 31), să ne mulțumim cu ceea ce ni s-a dat (Luca X; 8), să deprindem cumpătarea în mâncare și în băutură, să păzim posturile rânduite, care au tocmai menirea de a lupta contra lăcomiei și a relelor ei urmări, amintindu-ne mereu de judecata viitoare și de Împărăția lui Dumnezeu care ne așteaptă, dacă vom trăi cu vrednicie pe pământ.

Unul dintre remediile cele mai eficiente împotriva lăcomiei este postul, însoțit de înfrânare, nevoință, curăție, milostenie și rugăciune. “Postul, acest doctor al sufletului, îl face pe fiecare om să ia aminte la sine însuși și-l învață să-și amintească de păcatele și de lipsurile Sale”, consemna Sfântul Simeon Noul Teolog. Postul este un prilej deosebit de a medita asupra stării noastre morale. Sunt oameni care postesc, aducând ca temei următorul motiv: “Eu postesc pentru că este sănătos!” Este adevărat. Chiar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmase: “Postul este mama sănătății”. Însă, tot acest Sfânt Părinte ne întreabă: “Dacă nu vă schimbați viața, de ce mai postiți?” Observăm că, înainte de toate postul este o atitudine sufletească. Postul, cu aripile sale, rugăciunea și milostenia, trebuie să fie o floare a dragostei noastre față de Dumnezeu și față de aproapele, dragoste ce ne face imitatori ai lui Dumnezeu. Să nu ne mirăm că un om poate deveni imitator al Domnului. Poate, dacă vrea! Trăind în cumpătare, hrănindu-ne sufletul cu Dumnezeu, prin împlinirea voii și a poruncilor Sale, înălțându-ne mintea spre cer prin rugăciune, ne preocupă mai puțin grija pentru cele materiale și dobândim o dorință fierbinte de a ajunge cât mai aproape de El și chiar de a ne contopi cu El. Postul împreunat cu dragostea reprezintă o jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru Care suntem în stare să renunțăm cu bucurie la mâncarea, băutura și petrecerile noastre și să trăim o viață de concentrare, de rodire duhovnicească și deplină unire cu El, precum scria pr. Toma Chiricuță. Mai important decât postul trupesc este postul lăuntric (Marcu VII; 14-23, Matei XV; 11-20), adică abținerea de la săvârșirea faptelor rele și a păcatelor, care conduc inevitabil la ruperea legăturii dintre om și Dumnezeu, precum și dintre om și semenii săi. Comițând în mod constant păcatul, fără dorința sinceră de îndreptare și înfrânare, omul ajunge în cele din urmă într-o stare de izolare totală și, în același timp, de debusolare, pierzând direcția în urcușul său spre divinitate. Cu toate acestea, el nu este iremediabil pierdut; mai există o șansă: întoarcerea reală spre Dumnezeu, schimbarea mentalității și înnoirea vieții. O armă puternică împotriva păcatului este postul. Iată, deci, ce înseamnă și ce importanță covârșitoare are adevăratul post, acesta constituind o coordonată esențială a vieții creștine. “Dacă postul ar cârmui viața noastră, spune Sfântul Vasile cel Mare, atunci viața n-ar mai fi atât de plină de plâns și de tristețe. Postul ne-ar învăța pe toți să ne înfrânăm nu numai de la mâncare și băutură, dar să izgonim și iubirea de arginți și ura și invidia și răutatea și lăcomia, precum și orice viciu”.

Am remarcat, așadar, în ce constă păcatul lăcomiei și cum putem să-l contracarăm. Lăcomia ne pătrunde cu ușurință în suflet și în trup; dar, întrucât, suntem persoane înzestrate de Dumnezeu cu voință liberă, avem puterea de a lupta împotriva acestui păcat, care rupe legătura noastră cu Părintele ceresc și ne izolează de semenii noștri. Deși avem impresia că lăcomia cu urmările ei ne asigură fericirea, să nu uităm niciodată că toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit vin numai de la Părintele luminilor și că cel mai fericit om este acela care se aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu, prin împlinirea continuă a voii Sale divine. Spre această fericire, a asemănării cu Dumnezeu, să tindem și noi, păstrându-ne sufletele și trupurile neîntinate, având mereu vie dorința întâlnirii cu Domnul Iisus Hristos în viața cea veșnică.

 

                                                                                                      Preot dr. Cristian Boloș

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente