Nimic nu cred că este mai precar pe lumea asta decât destinul politic. Gloria și atotputernicia în lumea politică nu este altceva decât un părelnic joc de lumini și umbre.
Trecerea de la o extremă la alta se face cu o uluitoare lejeritate iar confrerii cimentate în ani îndelungi de voioasă și cordială comuniune, sar în aer brusc, ca sub sub suflul unei explozii nimicitoare.
Desigur, vârtejul existențial ne târăște mereu înspre alte priveliști dar este periculos să nu învățăm chiar nimic din tot ceea ce se întâmplă.
Scandalul din PSD Satu Mare a scos la iveală în aceste zile, patimi abisale, refulări (cel puțin până mai ieri) îndelung controlate, frustrări epopeice, toate acoperite cu stridente și jenante evocări ale unor secvențe de avatar comun, mai mult sau mai puțin emoționale.
Este cunoscut foarte bine faptul că în fiecare partid există tot soiul de animozități, că doar nu degeaba se spune că dușmanii se împart – gradual – în trei categorii: dușmanii obișnuiți, dușmanii de moarte și colegii de partid!
Poate că la Satu Mare nicicând nu a fost mai plastic și mai elocvent ilustrată această butadă, decât acum! Pentru că acolo unde există interese mari, acolo vom găsi – în mod aproape automat – și scandaluri pe măsură.
Toate aceste convulsii și ocluzii nu fac altceva decât să mai decredibilizeze și așa precara noastră clasă politică națională și în special, locală.
Viața politică se află mereu sub semnul unor incertitudini deconcertante. Dacă vom compara situația politică actuală din fiecare organizație județeană de partid, cu cea de acum cinci ani să zicem, vom constata că, în afară de PNL, în celelalte formațiuni politice nu a mai rămas piatră pe piatră.
S-au dat peste cap conduceri care păreau eterne, iar greii zilei de ieri au (re)devenit niște simpli anonimi.
Dacă am arunca o ocheadă înspre istoria României de pildă, dar chestia asta cred că e valabilă pentru orice popor, vom putea constata cu ușurință că doar voievozii ori regii care au avut domnii lungi au reușit să lase în urma lor ceva notabil.
Cei care au stat un an sau doi în lunecosul scaun de domnie, uneori chiar mai puțin, nu au rămas cu mai nimic în istoria neamului, pentru că lucrurile durabile se fac anevoie și este necesară asigurarea unei perspective temporale în vederea unei valorizări palpabile.
Este drept că, vorba lui Marin Preda, la noi, de foarte multe ori, timpul nu mai are răbdare, iar starea asta febrilă poate că reprezintă efectul vreunei gene atavice, cine știe?
Desigur, în umbra unor sorți provizorii este extrem de greu să elaborezi o strategie durabilă. Soarta celor de jos este legată ombilical de cea a centrului. Există mode politice, unii sunt pe val, alții înecați de același val, iar „susul” de astăzi, nu-i decât premoniția „josului” de mâine.
Alianțele ori certurile de la centru se transferă mimetic și în plan local. Adversarii ireconciliabili de mai ieri, sunt siliți să se afișeze zâmbăreți pe la tot felul de conferințe de presă, în vreme ce alții, care au fost până mai ieri prieteni la cataramă, ajung să se bălăcărească, așa, fără niciun motiv, doar pentru că aceasta-i imperativa directivă de la București.
Toate aceste combinații ori dezarticulări artificiale nu pot avea substanță. Ele nu au decât un efect pur formal, pentru că – așa cum s-a văzut! – simpatiile dar mai ales idiosincraziile personale rămân, în timp, neschimbate.
Suntem iarăși în ceasul în care ierharhiile politice se vor da peste cap. Nu se știe dacă liderii și-l vor sparge, ori doar vor ameți de atâta învârteală.
Cert este toate aceste dărâmări nu pregătesc – din păcate – terenul viran pentru o nouă construcție, ci tot pentru o încropeală de moment, depinzând și aceea de capriciile ori interesele celor din conducerea centrală.
După aproape un sfert de veac de „democratură”, constatăm cu tristețe că lumea noastră politică nu a progresat mai sus de genunchiul broaștei. S-au rafinat doar mijloacele, în vreme ce scopul nu poate depăși încă, propria sferă de interese.
Felician POP
