Ordinea de zi de Éric Vauillard, editura Litera, București, 2020
Micul roman al lui Éric Vuillard, Ordinea de zi, a fost recompensat în anul 2017 cu premiu Goncourt. În stilul său caracteristic, autorul disecă – așa cum subliniază revista Paris Match – modul în care o succesiune de mici lașități au deschis calea nazismului triumfător.
Cartea debutează cu o întâlnire care a avut loc la Berlin î nziua de 20 februarie 1933, a celor mai importanți magnați germani cu Adolf Hitler. Vuillard, surprinde cu sagacitate fiecare personaj în parte, subliniind idea că răul este favorizat nu doar de complicitatea directă, ci și de indiferența sau chiar indolența celor care ar fi putut să-l stăvilească.
Ocuparea Austriei în martie 1938, nu a fost nici pe departe un Blitzkrieg triumfal, deoarece Panzerele germane s-au defectat pe drum, iar pentru organizarea intrării triumfale armatei germane în Viena, tehnica militară a trebuit dusă cu trenul. Cu luciditate, autorul îi prezintă pe prim – miniștrii englezi și francezi, Chamberlain, respectiv Daladier, a căror atitudine conciliatoare nu a adus pacea, ci dimpotrivă, a grăbit declanșarea războiului.
Éric Vuillard, ne transmite ideea că putem să ne despărțim de trecut și prin sarcasm. El dă un exemplu de psihologie a maselor prin atitudinea servilă și pe alocuri entuziastă a austriecilor din aceea vreme, insistând asupra ideii de volatilitate permanentă a conștiinței populare. Eroismul istoriei nu este de multe ori decât o combinație între intimidare și cacealma, iar autorul trage un semnal de alarmă asupra orbirii voite.
La Procesul de la Nürnberg, au plătit doar capetele naziste, în vreme ce marii industriași care au finanțat mașina de război fascistă nu au avut de suferit mai deloc, iar concernele lor sunt și astăzi printre cele mai prospere din lume.
Încercând să devoaleze resorturile misterioase ale brutalei ascensiuni hitleriste, autorul prezintă scene care ar putea fi considerate de-a dreptul burlești, dacă nu am cunoaște astăzi, consecințele tragice ale acestora.
În linii lapidare, Vuillard conturează chipul unei lumi agonice în care recursul la violență rămâne singura doctrină politică eficace, toate acestea sub privirile aproape aprobatoare ale celor care ar fi putut să se opună acestei tragedii care a însângerat Europa la mijlocul secolului trecut.
Memorabilă este și întâlnirea cu cancelarul austriac Kurt von Schuschnigg. Tribulațiile acestuia, pendulările între viclenie, lașitate și speranță reprezintă dovada peremptorie a dezolantei calități umane a politicienilor. Cu toate pertractările și amânările, eșafodajul cancelarului austriac se prăbușește sub voința brutală a dictatorului fascist.
O lume se prăbușește, iar peste ruinele ei, multă vreme nu se va mai putea construi nimic. Sunt boli cronice pe care omenirea le ipostaziază în forme tot mai dureroase. Cartea se constituie într-un apel la responsabilitate și asumare hotărâtă a istoriei. În vremuri de maximă tensiune, orice ezitare poate fi fatală. În acest sumbru vârtej vor pieri victimele, dar și călăii. Se vor salva doar magnații, dar și populația amorfă care a primit fascismul cu o ardoare, egalată poate doar de respingerea lui, exact de către aceiași oameni.
Autorul parcă ar spune: știm că istoria este ciclică, dar trebuie să fim extrem de atenți pentru că nu se știe niciodată din ce bolgii lugubre, spiritul răului poate să se năpustească nemilos, iarăși asupra lumii.
Felician POP
