Una dintre temele care au făcut valuri în perioada recentă a fost cea apredării religiei în școlile românești.
După cum se știe (mai mult sau mai puțin, mai ales de cei care pun patimileînaintea judecății și logicii) până mai deunăzi studiul religiei era cvasi-obligatoriu,disciplina fiind inclusă în trunchiul comun al curriculei școlare, de la clasapregătitoare, până la finele liceului, părinții având dreptul să opteze pentruo confesiune sau alta în funcție de preferințele lor. Este adevărat că la oadică puteau să renunțe la acest studiu, însă pentru aceasta trebuiau să facă ocerere expresă către conducerile școlilor pe care le frecventau odraslele lor.
Toate bune și frumoase (după suporterii acestei discipline), dar CurteaConstituțională, în virtutea principiului libertății de conștiință și aconsiderentelor privind caracterul laic al Satului român au decis că trebuieprocedat taman invers. Adică, să facă cerere cei care doresc să studiezereligia, prezumându-se, deci, că nu există nici un fel de obligativitate, niciexplicită, nici implicită în sensul studiului ei.
”Ce dacă!”, ar zice unii. Părintele sau după caz, elevul major, fac ocerere și toate rămân ca până acum. ”Ei, dar nu e chiar așa!” au săritreprezentanții mai tuturor confesiunilor. Asta ar crea premisele îndepărtăriitinerilor de valorile religioase, ar fi un atentat la bunele moravuri și cutumeale societății românești, ar fi o lucrare a împielițatului, oricum se va finumind acesta în diferitele sale ipostaze.
Desigur, și adepții vocației seculare au făcut vocalize pe marginea drepturilorinalienabile ale individului și familiei de a opta pentru caracterul laic alînvățământului și, în general, al societății noastre actuale.
Că, dincolo de sacrosanctele principii, sunt adesea interese cât se poatede mercantile, este un fapt de domeniul evidenței. Mai întotdeauna, trebuie săcauți ”cui prodest” o anumită stare de lucruri, ori un anumit principiu clamatpe toate vocile posibile, după care motivațiile devin mai clare și maitransparente.
Dacă este oportun și bine ca religia să fie un obiect de studiu este oprimă întrebare. Am putea răspunde că, în principiu, da, mai ales că s-ar puteaspune că este necesară o afirmare a valorilor creștine pe care se bazeazăsocietatea europeană și din arealul extins al Europei, în aceste momente cândare loc o expansiune agresivă uneori a altor culte pe mapamond. Și pentru că,inclusiv statul laic și morala asortată se bazează tot pe normele acreditate decreștinism.
Venim însă și cu amendamentele. Acest studiu nu trebuie să devină un scopîn sine, cu finalitate lucrativă. Credem că ar fi suficienți doi ani sau treiani de studiu, câte unul pe fiecare ciclu școlar în care conținuturile disciplineisă fie concepute în corelație și în consonanță cu celelalte discipline dintrunchiul umanist. Ea să fie predată de persoane bine pregătite, cu vocațieculturală și pedagogică, iar nu să fie doar o ocazie de a da o pâinenechemaților și impostorilor în domeniu. Predarea însăși ar trebui să evitecaracterul exclusiv și tendințele de prozelitism, în favoarea unui spirit largși tolerant de abordare sintetică și generoasă a fenomenului.
Opțiunea nu poate fi decât voluntară, pentru că și credința este astfel, șiea n-ar trebui nicidecum evaluată prin note, din exact același motiv, credințanefiind măsurabilă cu metrul.
Cei care din diferite motive nu optează pentru studiul religiei, trebuie săaibă o alternativă civică și morală laică. Din care pot să facă parte și chiar este bine să facăparte secvențe de istorie a religiilor, predate însă nu de clerici, ci despecialiști în filozofie și științe sociale.
Oricum ar fi dezbaterea și setul de soluții care, eventual, ar surveni, trebuiesă evite orice fel de fanatisme și fenomene de intoleranță, pentru că nu vremsă reînviem nici Închiziția, nici ateismul agresiv și gregar al perioadeicomuniste și cu deosebire pentru că, așa cum am arătat și mai sus, toți suntemproduse ale spiritului creștin care acum vreo două mii de ani a configurat moralși spiritual societatea din care facem deopotrivă parte.
Mihail Fodor
