Declarația prin care se exprima adeziunea secuilor la Unirea cu România a fost expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919. Documentul este considerat unul excepțional, dar ignorat de istorici.
Declarația deputatului secui Joseph Fay, reprodusă în „Dezbaterile Adunării Deputaților nr. 41/1919-1920“:
„Dlor, înainte de toate vă rog să iertați greșelile cuvântării mele, deoarece în românește numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre poporul secuilor.Vreau să vă atrag atenția asupra acestui popor de omenire sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în marginile noului stat, secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România.
Domnilor deputați, de multe secole secuimea trăiește strânsă într-un colț în munții Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a vieții, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. Viața tradițională separată a acestui popor a căzut jertfa tendințelor maghiare de unificare șoviniste, aproape tot așa ca și existența altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar.
Cât de dezvoltată a fost conștiința existenței separate a secuilor fată de orice alt popor și chiar și fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu indicația declarantului fapt istoric că oștirile secuiești au luptat pe la 1600 la Unirea alături de oștirile lui Mihai Viteazul. Domnii mei, dacă așa a fost în evul mediu, când de fapt piața națională a secuimii exista și când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, când cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost șterse.
Chiar și în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanța secuimii ungurești, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la 1867 încoace, așa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată, fără o rețea de diferite de oarecare valoare și fără instituții culturale, la înălțimea nivelului modern, așa ca funcționarii maghiari trimiși în teritoriul secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgrație, aș putea zice ca o deportație.” (Citește declarația integrală aici: Adevarul.ro)
După declarația deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga: „Domnilor, mulțumesc în numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse în numele secuilor, care și alături de Ștefan cel Mare au luptat la Podul Înalt în 1475 pentru apărarea Moldovei și a românismului, și care în cea mai mare parte sunt vechi frați ai noștri români care și-au pierdut limba lor. Îi mulțumesc pentru încrederea ce o pune în statul român, care va ști să prețuiască această încredere”.Citeste mai mult: adev.ro/o4mjjb
Nota mea (Daniel Roxin): Faptul că ungurilor nu le convine o astfel de declarație, putem înțelege. Cum se face însă că mulți istoricii români cu pretenții de mari cuoscători ignoră la rândul lor un astfel de eveniment? Prostie, lipsă de profesionalism, ignoranță crasă, trădarea interesului național? Viitorul ne va spune mai multe…
