În luna septembrie a anului trecut (Nota redacției „Justițiarul”: autorul se referă la anul 2007), am cunoscut din întâmplare, într-un sanatoriu din Paris, un domn de la care am aflat, vorbind vrute şi nevrute, că era evreu din Budapesta. Mai apoi, mi-a mărturisit că se născuse în Satu Mare, imediat după Primul Război Mondial. După ce am mai discutat câteva minute, mi-a venit deodată în minte o întrebare delicată: voiam să ştiu cum a scăpat din deportările masive care au avut loc în Ungaria, la sfârşitul războiului.
A ezitat câteva clipe, după care m-a întrebat: „Ai timp să asculţi o istorie mai lungă?” Intrigat de această reacţie, i-am răspuns afirmativ.
Descrierea evenimentelor pe care am auzit-o în continuare s-a desfăşurat de-a lungul a trei zile, câte o oră în fiecare zi. Mărturisesc că ceea ce am aflat atunci mi s-a părut atât de uimitor, ba chiar neverosimil, încât, după primul episod, am alergat să verific autenticitatea afirmaţiilor interlocutorului meu. Mai apoi, am urmărit în cunoştinţă de cauză povestirea lui, am discutat împreună diferitele detalii şi am vizionat caseta înregistrată acum mai bine de doisprezece ani pentru Fundaţia „Survivors of the Shoah”.
Această mărturie unică a unui martor primordial care a trăit în primul plan un moment particular şi fără pereche al ultimelor zile din cel de-al Doilea Război Mondial este atât de impactantă şi se îndepărtează atât de mult de imaginile cunoscute, încât poţi înţelege cu uşurinţă ezitările martorului în a o face publică. Însă, în mod straniu, se va vedea în continuare că aceste evenimente şi polemicile care le-au generat continuă să fie de actualitate până în zilele noastre, la mai bine de o jumătate de secol după ce s-au petrecut. Un argument major în favoarea necesităţii de a fi amintite.
Mă numesc Sigismund Kalocsai şi m-am născut pe 14 august 1922 într-un oraş numit Satmar. De fapt, acest oraş are două nume: în 1922, când m-am născut, oraşul aparţinea României, deci se numea în româneşte Satu Mare, iar în ungureşte, Satmar. Această regiune din Transilvania a fost mai disputată decât Alsacia şi Lorena, pentru că între 1919 şi 1945 şi-a schimbat de patru ori naţionalitatea între România şi Ungaria.
M-am născut într-o familie aparţinând burgheziei evreieşti dintr-un oraş unde, din 50.000 locuitori, între 14 şi 16.000 erau evrei. E regiunea unde s-a născut hasidismul; oraşul se găseşte la cca. 80 km de Sighet, unde s-a născut laureatul Premiului Nobel pentru pace, Elie Wiesel.
Printre aceşti cca. 15.000 evrei din Satu Mare convieţuiau trei comunităţi importante:
– „hassidimii” cu rabinul Teitelboim în frunte,
– „ortodocşii”,
– şi altă comunitate, numită „Statu quo”.
Nu exista comunitate „neologă”, în sensul occidental al cuvântului, pentru că sinagoga noastră nu avea orgă, ca în sinagogile neologe din diferite ţări, şi citirea Torei se făcea în mijlocul lăcaşului, ca în cele ortodoxe.
Tatăl meu era industriaş.
Aici trebuie să ne întoarcem la Tratatul de la Trianon.
Se ştie ca acest tratat nu a fost conceput sub influenţa preşedintelui Wilson, ca cel dela Versailles, ci de guvernul Franţei, care a creat un lanţ de trei state, născute pe vestigiile Imperiului Austro-Ungar, al cărui scop era formarea unui zid de rezistenţă între influenţa Mittel-Europa (germană) şi, deja, Uniunea Sovietică. Aceste trei ţări erau Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, ţări în care trăia o importantă minoritate ungară. În România, această minoritate reprezenta cca. 2-3 milioane de locuitori care se aflau în Transilvania, ataşată prin Tratatul dela Trianon.
Generaţia părinţilor mei era profund asimilată ca unguri, care nu acceptau deloc „ocupaţia” română. Românii, ca popor, erau desconsideraţi de către unguri, care se considerau aristocraţi, faţă de români care erau ţărani. Cum o mare parte din Ungaria a fost ciopârţită şi oferită celor trei state citate, o politică iredentistă, de naţionalism excesiv, a fost provocată în Ungaria, cu repercursiuni până astăzi.
Aceste trei state fuseseră constituite în totalitate după modelul francez: Cod Napoleon, parlament ales prin vot proporţional, literatură franceză etc. În România, de exemplu, limba franceză era obligatorie în cei opt ani de liceu.
Am învăţat într-un liceu român, cu toate că la 150 km de oraşul nostru, într-un oraş mai mare, Nagyvarad (Oradea), exista un liceu evreiesc. Am studiat la liceul laic, român, unde, de exemplu, n-aveam voie să vorbim ungureşte. Românii rezistau cum puteau la acest naţionalism ungur, de exemplu, organizând concursuri de limbă română pentru funcţionari şi cel care vorbea româneşte era licenţiat. Se manifesta o luare de control de către România, care era, pe hârtie, dar şi în realitate, un stat democratic, unde făceau parte din parlament chiar şi deputaţi din partidul evreiesc, care se numea „Partidul evreilor”.
Începând din 1935, când am început să înţeleg ce se petrece, exista în mod indiscutabil un antisemitism emanaţie a ungurilor, foarte puţin sau deloc din partea românilor, cu excepţia marilor oraşe ale ţării, pentru că, după cum astăzi există în Franţa „Frontul Naţional”, democraţia cerea să existe şi în România un partid politic de dreapta, numit „Garda de Fier”, care era fascist declarat în mod oficial. Aceştia, din când în când, prădau prăvăliile evreieşti sau sinagogile, însă nu foarte frecvent. Statul însuşi şi guvernul nu erau absolut de loc antisemiţi.
În familia mea eram doi copii, eu şi sora mea, care avea 15 luni mai mult ca mine. Am studiat liceul şi am ajuns la bacalaureat în iunie ’40. Între timp, în mai ’40, a avut loc Conferinţa dela Viena. Hitler şi Mussolini, pentru a recompensa Ungaria, ţară aliată, membru al Axei, semnează un Diktat care înapoiază, precizez, o parte din teritoriile pierdute prin Tratatul de la Trianon.
Astfel, oraşul meu redevine unguresc pe 5 septembrie 1940, deci, practic trei luni după ce am dat bacalaureatul. Atunci, toată familia şi-a schimbat naţionalitatea. De fapt, tatăl meu nu a învăţat niciodată limba română. Refuza, încerca să vorbească doar când era indispensabil şi chiar atunci cât mai puţin. Deci, în momentul intrării în oraşul meu, primul oraş „eliberat” de către unguri, regentul Horty a sosit pe 5 septembrie călare pe un cal alb. Pe balcon, unde toată familia privea defilarea, erau două persoane care plângeau: tatăl meu şi cu mine. Tatăl meu, de bucurie pentru că îşi regăsea drapelul şi ţara sa, şi eu, pentru că ştiam perfect ce ne aştepta, nu deportarea, nu holocaustul, asta n-am prevăzut-o, însă ştiam că vor intra în vigoare anumite legi antievreieşti şi că exista un „numerus clausus” în universităţile din Ungaria în momentul retrocedării unei părţi din Transilvania.
Plec la Budapesta, unde se găsea universitatea şi, mulţumită relaţiilor, reuşesc să mă înscriu şi, în acelaşi timp, să lucrez. Studiez ingineria textilă. Suntem în septembrie 1940, când existau deja legi antisemite, însă limitate. În „Mica Ungarie”, plus provinciile alipite, vieţuiau 800.000 până la 1 million de evrei. Printre ei, în afară de ortodocşi şi hassidimi, toţi erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla evreilor „en tant que tels” având în vedere trecutul lor în ţară, în armată şi datorită naţionalismului lor exacerbat. Tatăl meu îmi spunea într-o zi în ghetou: „E imposibil ca un fost ofiţer al armatei austro-ungare să fie considerat ca evreu!” Această frază, pentru mine, explică tot! Era de necrezut!
În Ungaria, pe toate porţile apartamentelor, fără excepţie, se găsea o mică placă, pe care scria că „Ungaria ciopârţită nu e o ţară, dar Marea Ungarie e un Paradis!” Şi precizez: pe toate porţile! Pentru că nimeni nu îndrăznea să n-o pună.
Eu înţelesesem cultura occidentală transmisă… revin iar la exemplul Franţei. Profesorul nostru de franceză era un bărbat sau o femeie, adevăraţi francezi, plătiţi de „Alianţa franceză”. De aceea am avut cursuri de drept în franceză, explicaţii privind Codul lui Napoleon sau Constituţia franceză; eram abonat şi citeam ziarele din Franţa. Încet-încet, am înţeles cu toţii ce înseamnă „democraţia”, deşi încă dela crearea ei ţara în care m-am născut nu era o adevărată democraţie. În realitate, nu ştiam ce înseamnă o adevărată democraţie. România era o ţară „democrată”, însă coruptă până în măduva oaselor! Imaginaţi-vă două mici principate care dintr-odată devin o ţară de 18 milioane de locuitori şi a cărei principală resursă este petrolul! Ungaria, după cum îmi spunea tatăl meu, era tot atât de coruptă; singura diferenţă o vedeai când întâlneai pe stradă inspectorul impozitelor. Cel român te saluta respectuos, de departe, pentru că ştia că l-ai plătit. Cel ungur, întorcea capul, ca să nu-ţi întâlnească privirea! Aceeaşi pudoare de „popor superior” sau „aristocratic”! Ei se considerau, în mijlocul acelor popoare numite „slave”, ca fiind „ultimul bastion al Occidentului”.
În anii ’30, făceam parte, ca noi toţi, dintr-o mişcare sionistă; în oraşul nostru erau trei:
– cea mai importantă era emanaţia Histadrutului [1], „Haşomer haţair”,
– pe urmă „Jabotinsky” sau „Betar” [2],
– şi, mai apoi a noastră, numită „Klal” [3].
„Klal” era emanaţia politică din care făceau parte toţi evreii aşkenazi, mai târziu, fondatori ai Statului Israel. Mişcările sioniste, în afară de Betar, nu erau în acea vreme focalizate spre „Aliyah” [4], vorbesc despre anii ’37 sau ’38. Activitatea noastră nu era, în realitate, decât un scutism: învăţam ebraica şi strângeam bani pentru „Keren Kayemeth le Israël” [5], cum se numea în acea perioadă, organizam mitinguri, asistam la conferinţe, dar ne opream aici. „Aliyah” nu era ceva imediat previzibil pentru noi, cu excepţia celor din „Betar”. Aceasta era activitatea mea sionistă, tot atât de bine ca elev de liceu, cât şi ca student.
Am studiat la facultate între 1940 şi 1942, pe urmă n-am mai putut continua studiile. În această perioadă, eram în contact cu prieteni care erau adevăraţi sionişti. Pe vremea aceea, circula în Ungaria o glumă care spunea: „Ce-i un adevărat sionist? E un evreu care încearcă să trimită în Israel un al treilea evreu, cu banii celui de-al doilea!” Era o caricatură a sionismului. Aveam mulţi prieteni printre cei din „Betar”, care era o organizaţie serioasă. Singurul lucru care mă îndepărta de ei era atitudinea lor prea de stânga care, după părerea mea, reprezenta un risc prea mare faţă de autorităţi. Comunişti nu existau, în afară de câţiva indivizi, a căror existenţă o ignoram. Mişcarea „Klal” era cu mult mai moderată.
În 1942, sunt înrolat în armata ungară, însă, în locul unei uniforme militare, noi eram îmbrăcaţi în civil, dar cu o brasardă galbenă, pentru evrei, sau albă, pentru evreii convertiţi la catolicism. Între timp, un număr important de legi antievreieşti apăruseră în Ungaria. Între altele, se considera că este creştin cel care putea demonstra ca cei patru bunici erau creştini. Deci, dacă tatăl tău, evreu convertit, s-a căsătorit cu o creştină, erai considerat tot evreu. Erau deci un număr important de brasarde albe printre noi.
La început, grupul nostru, care se numea „câmp de muncă”, era compus din tineri care aveau vârsta pentru a fi înrolaţi, dar, cu timpul, pe măsură ce războiul avansa, au fost aduşi chiar şi cei care aveau până la 50 ani. Scopul activităţii noastre era să înlocuim armata ungară în construcţiile de fortificaţii sau stocaje în munţi, să lucrăm în uzinele de montaj ale aviaţiei sau de armament… Eram auxiliarii civili ai armatei ungare.
Trebuie să precizez că, fără să vreau, am avut în viaţă foarte, foarte multă şansă! Cea mai bună dovadă este că, fiind născut în Transilvania, am fost înrolat nu la Budapesta, ci în oraşul Baia Mare, la vreo 50 km de oraşul meu. Aici suntem conduşi într-o cazarmă şi avem un comandant, colonel, ofiţer de carieră al armatei ungare; eram încadraţi de ofiţeri de carieră, subofiţeri şi soldaţi. Nu puteam ieşi din unitate, în afara permisiilor acordate.
Colonelul a decis că voi lucra în funcţia de secretar, în biroul alăturat de al său, şi astfel mi-a salvat viaţa, ca şi altor sute de evrei de sub ordinele lui. Era un om excepţional; după război am aflat că a fost decorat tot atât de guvernul ungar, cât şi de cel român. După câte ştiu, e singurul militar de carieră ungur decorat de guvernele staliniste. Numele lui era Revitzki, Emeric Revitzki.
L-am ajutat mult după război, însă merita chiar şi mai mult! El îi considera pe tinerii evrei ca pe copii lui şi îi apăra cu ghiarele şi cu dinţii pentru a nu fi trimişi pe frontul rusesc, în Ucraina sau la Voronej, unde 90% din regimentul meu a pierit.
Mie mi-a spus în ianuarie 1944: „Pleci la Budapesta. Te-am recomandat pentru un regiment unde vei fi iarăşi secretar.”
Mi-am preluat funcţia de secretar, care consista, mai ales, în a dispune de toate ştampilele cu care puteam fabrica orişice acte false pentru toţi prietenii.
N-aveam mare lucru de făcut. Locuiam în oraş.
Într-o zi primesc un telefon de la prietenul meu, dr. Rudolf Kasztner, care era jurist şi jurnalist la Cluj, cel mai mare oraş din Transilvania, şi pe care-l cunoşteam bine pentru că era sionist. Mă cheamă la el şi-mi explică proiectul care consista în a negocia direct cu SS-iştii, ca sionist, pentru a salva un million de evrei şi să-i transporte în Palestina. Am găsit ideea atât de trăznită, lunatică, încât am încercat să-l conving de inutilitatea intervenţiei.
După câteva zile, m-a chemat din nou şi, de data aceasta eram mai mulţi: Kasztner marele şef, Gottesmann (dupa cum işi aminteşte S. Kalocsai, însă documentele consultate îl numesc Springmann!, n.n.), şeful „Betar”-ului, Joël Brand, şeful dela „Haşomer Haţair” etc. Ne-au expus punctul lor de vedere şi am fost obligaţi să acceptăm concluzia că, dacă nu tentăm nimic, în tot cazul, cea mai gravă urmare va fi că vom fi deportaţi. Pe atunci, nu ştiam nimic despre deportare, însă, din ziua când am început să colaborăm, unul dintre noi a fost desemnat să ajute vreo cincizeci de tineri evrei polonezi, dintre care unul scăpase dela Sobibor (lagăr de concentrare din Polonia n.n.), şi care trăiau în mod clandestin în Ungaria. Trebuia să le obţinem acte, dar şi o locuinţă şi hrană. Ei ne-au informat, pentru prima oară, că lagărele de concentrare există, pentru că nu ştiam nimic.
Concluzia aceastei reuniuni fiind că cel mai rău ni se va întâmpla chiar şi dacă nu ne încercăm norocul, e mai bine deci să-l încercăm. Drept care cei trei lideri au cerut o audienţă la Obersturmbannfürerul Krumey, care era marele şef SS pentru Ungaria. Au fost primiţi şi, spre marea noastră surpriză, la prima vizită li s-a răspuns: „Reveniţi peste trei zile; aştept ordinele.” Cei trei delegaţi au spus adevărul: că vor să salveze un million de evrei, aducând Germaniei produsele de care ea avea nevoie. Au adăugat de la bun început: „cu excepţia armamentului”.
Între timp, pe 19 martie 1944, regentul Horty, fără nicio pregătire politică, a lansat un appel aliaţilor prin radio, cerând o pace separată pentru Ungaria. În aceeaşi seară, regimentele SS invadează Ungaria, deportează pe regent şi instalează un guvern nazist. E un eveniment foarte important pentru că, a doua zi, liderii Comunităţii israelite sunt convocaţi de colonelul Krumey, care cere, ca de obicei, pături, paturi etc. Comunitatea era prezidată de Dl. Samuel Stern, proprietarul unor importante mori de făină din Budapesta. Comunitatea, în loc să livreze ceea ce reclamaseră autorităţile SS, a adus de două sau trei ori cele cerute. Din nou, acelaşi spirit de asimilare excesiv, imaginând că a face plăcere ocupantului este singura metodă de salvare a comunităţii!
Cei care au început negocierile, plecând dela o propunere lunatică, de necrezut, erau sioniştii, care erau convinşi că în orice caz, dacă eşuează, vor fi deportaţi. Sioniştii aveau convingerea că, în ciuda ocupaţiei germane, nu trebuie plecat capul în faţa autorităţilor nemţeşti, ci din contra, trebuia să vorbeşti cu ei pe picior de egalitate. Am participat la cea de-a doua întrevedere. Singura mea intervenţie, pentru că vorbeau numai Brand şi Kasztner, a fost materială, cerând lui Krumey să ne dea autorizaţii (Ausweissuri), adică hârtii de liberă circulaţie semnate de SS.
Guvernul instalat de germani avea un prefect, numit Endre, care era în acelaşi timp comandantul jandarmediei ungare. Mai răi decât jandarmii unguri, care purtau după tradiţie o pană de cocoş la şapcă, nu exista! Mai antisemiţi, nu exista! Pe lângă ei, mermbrii SS erau nişte umanişti!
Noi formam un grup de 12 sau 13 persoane la curent cu proiectul nostru. Consideram că nu e niciun motiv să speriem populaţia. Scopul acestor „Aussweissuri” era să nu putem fi arestaţi în stradă de jandarmii unguri, la început numai 13 persoane care să poată circula şi negocia.
Am minţit în faţa nemţilor, afirmând că delegaţia venea din partea JOINT-ului [6] american. Krumey ne-a crezut, pentru că a continuat nu numai negocierile, dar la fiecare etapă trebuia să aşteptăm două zile, pentru că redacta un raport. Am aflat asta după aceea, când ni l-a citit, chiar şi semnătura unui general SS numit Wisliceny, care făcea parte din Statul major al lui Himmler. Deci, ca un bun executant, Krumey făcea un raport de fiecare dată către autorităţile superioare, care, în 48 ore, răspundeau. Şi de fiecare dată răspunsul era: „Continuaţi negocierile”.
Am cerut lista produselor de care aveau nevoie şi care pot face obiectul schimbului pentru a obţine salvarea evreilor. Primul răspuns a fost: „camioane militare”. Imediat Brand a răspuns: „Amintiţi-vă, Dle. Colonel, că americanii nu vor să dea material militar.” Răspunsul colonelului: „Ce propuneţi?”. Atunci am propus cacao, ciocolată, banane, portocale, adică produse care nu mai existau în Europa, pentru că exportul lor era interzis din cauza războiului. Răspuns: „Nu!”
Negocierile au durat vreo trei săptămâni, până când Krumey a spus: „Trebuie să terminăm! Va fi 10 000 USD pe cap de evreu, 5000 plătiţi imediat şi 5000 la sosirea în Palestina, pentru care vom indica un cont în Elveţia unde americanii trebuie să-i vireze.”
Am început prin a vorbi de toată lumea, adică cca. un million. Poate părea extraordinar, lunatic, trăznit… Însă un million înmulţit cu 10 000 USD nu e imposibil când poţi salva un million de vieţi!
Din păcate, cu acordul nemţilor, jandarmeria ungară a început instalarea ghetourilor în toată ţara, cu excepţia marilor oraşe, în timp ce noi discutam.
Odată negocierile terminate, Krumey a adus din Cluj, oraşul natal al dr. Kasztner, vreo 40 persoane din ghetou, printre care şi familia lui Kasztner şi şefii sionişti locali.
Noi consideram că în marile oraşe erau cca. 500 000 persoane, în afară de cei din ghetou, şi în naivitatea noastră, ne-am spus: „câtă vreme nu sunt deportaţi, stăpânii lumii fiind SS-ii, ei îi vor scoate ca să-i trimită în Palestina”. Am subestimat de departe autorităţile ungare, pentru că eram convinşi că puterea e în mâinile SS-ilor care pot face ceea ce vor. Era o eroare în ce priveşte „problema evreiască”. Au început să-i deporteze pe evrei. Nu nemţii! Niciodată! Numai jandarmeria maghiară deporta. Ei alegeau oamenii cei mai bogaţi din ghetou şi-i băteau până la moarte pentru a afla unde şi-au ascuns averea. Nu era nici un SS în ghetouri.
Când ghetoul a fost instituit în oraşul meu natal, cum aveam la îndemână toate ştampilele, m-am dus la părinţii mei, la Satu Mare. Era la început, fiecare putea ieşi şi intra în ghetou, nu era încă închis. Comitetul evreilor se reunea încă în afara ghetoului. Casa noastră era chiar la limita ghetoului. Ferestrele care dădeau înspre oraşul catolic erau închise cu scânduri.
Mi-am regăsit famila. În buzunar aveam diferite acte false care atestau că sunt catolici, altele emise de Ministerul de Interne afirmând necesitatea imperioasă de a se prezenta la Budapesta. Am avut o discuţie în „a parte” cu tatăl meu, căruia i-am arătat actele. Reacţia a fost: „Când tot poporul evreu e în pericol, nu am intenţia să-mi reneg religia!”.
Nimic nu e mai şocant decât răspunsul unui om inteligent, care e deja la limita ghetoului şi care încă îşi închipuie că nu i se va întâmpla nimic! Mi-a explicat că însuşi comandantul jandarmeriei i-a spus că numai bărbaţii capabili de muncă vor lucra în fiecare zi în afara ghetoului şi că vor reveni în fiecare seară, iar că femeile şi copiii vor rămâne în ghetou. Şi au crezut! Iar argumentul pe care îl voi regreta toată viaţa a fost: „Foarte bine! Dacă nu vreţi să veniţi cu mine, eu o să rămân cu voi!” Aveam sentimentul că puteam ajuta cu ceva. Şi tatăl meu mi-a răspuns: „Nu-ţi dai seama! Eşti un militar sub autoritatea guvernului ungar,… deci devii un dezertor.” Credea în ce spunea. Şi m-a obligat să mă întorc cu trenul în aceeaşi seară, ca să nu fiu dezertor. Avea în cap ordinea stabilită, respectul faţă de lege şi guvern, în martie 1944!
În acelaşi timp, mi-a indicat chepengul, instalat sub maşina de gătit, prin care am coborât ca să-mi arate unde erau zidiţi aurul şi banii. Era mândru pentru că ascunsese acolo provizii pentru şase luni. E clar că au crezut ce li s-a spus şi s-au instalat într-o situaţie care, pentru mine, era absurdă şi care, pentru ei, reprezenta realitatea. Rezultatul a fost că întreaga familie a fost deportată…
Revenind la Budapesta, am aflat că Krumey ne-a spus că nu are decât două sinagogi la dispoziţie şi că trebuie să adunăm 1.400 până la 1.500 persoane maximum. I-am cazat pe saltele, în sinagogă, sub supravegherea SS-ilor. Ne-a mai spus că, după ce plătim, va studia posibilitatea unui alt transport.
Ne-am reunit pentru a decide cine va face parte din această tranşă de 1.400 persoane. Am decis că prioritari erau cei cincizeci de evrei polonezi, scăpaţi din lagăre, care erau clandestini şi într-o situaţie cu mult mai dificilă. Pe urmă am decis că trebuia salvată o anumită “intelighenţia” de evrei unguri pentru a putea fi siguri că, după război, viaţa comunitară va putea renaşte.
Am ales profesori, psihologi, scriitori, vreo 50 sau 60 persoane. Mai apoi, un gup de sionişti, bogaţi sau săraci. Cea de-a patra categorie: cei care plăteau, nu numai pentru ei, ci în totalitate.
Astfel am strâns valize cu aur, bijuterii, devize… Aurul venea, mai ales, dela stomatologi, care aveau lamele de 24 karate, cu o valoare importantă într-un spaţiu redus. Cu aceste valize, ne-am dus într-un hotel în care ne aşteptau patru sau cinci bijutieri germani. Ne-am instalat fiecare dintre noi cu o valiză şi un contabil german, care, în mod conştiincios, nota fiecare obiect. Un SS recupera foile, una câte una, şi aduna cifrele, până când, la un moment dat, a spus: „Halt! Avem suma!”. Şi noi am reîmpachetat în valize ce rămăsese şi am plecat.
A doua zi am cerut convocări SS tot ce poate fi mai oficial pentru cele 1400 persoane, care, cu aceste hârtii, puteau intra în cele două sinagogi, fără să fie molestate de jandarmi. Printre ele, familia lui Kasztner, care venea dela Cluj, chemată de Krumey.
Am fost numit şeful sinagogii din strada Bocskay şi am obţinut, după cum promisese Krumey, doi SS gardieni înarmaţi cu puşti, ceea ce era extrem de necesar pentru a nu fi molestaţi de jandarmi şi ca să putem ieşi zilnic în oraş pentru a face cumpărăturile necesare: hrană, medicamente etc.
O amintire marcantă din sinagoga dela Budapesta, unde eram cazaţi:
Într-o zi vine un tânăr religios şi îmi spune: „Văd că tu ai autoritate, aici. Sincer să fiu, când am sosit aici nu credeam în această posibilitate. Însă noi suntem sionişti. Aş vrea să o convingi şi pe sora mea, care locuieşte la Budapesta. Te simţi capabil s-o faci?”
Îmi dă o scrisoare, redactată în ebraică pe care n-o înţelegeam, şi adresa.
Sosesc la adresa indicată la 12, 12 şi jumătate, ora bombardamentelor şi a alertelor aeriene, pentru că ştiam că atunci voi întâlni mai puţini jandarmi pe stradă. Eram însoţit de un SS în taxi şi intrăm într-o casă marcată cu steaua galbenă, în care erau regrupaţi evreii dintr-un ghetou, din care nu puteau ieşi decât două ore, dimineaţa şi două ore, după amiază.
E o amintire teribilă! Casele aveau cursive interioare şi în spatele fiecărei ferestre, ascunşi după perdele, simţeam oameni speriaţi, care vedeau un tip în civil cu un brasard purtând crucea încârligată, urmat de un SS în uniformă şi înarmat. Puteai citi teroarea pe chipul lor şi cum se uşurau când treceam de uşa lor. Pe brasarda mea scria “Verbindungsman” – om de legătură.
Sun la uşă; iese o bătrânică; îi spun că sunt trimis de Dl. Cutare, pentru sora lui. Intrăm cu soldatul SS, ne invită să luăm loc şi pleacă să-şi aducă fata. După câteva minute auzim urlete, zbiarăte, soseşte o tânără, ai fi zis că era nebună: „Dle., bătrâna asta e nebună! Nici n-o cunosc, ea zice că sunt fiica ei, nu-i adevărat! Uitaţi-vă la actele mele, sunt catolică, maghiară de nu ştiu câte generaţii, nici nu înţeleg ce vrea!”
Am înţeles situaţia şi am spus că eu plec. Atunci bătrânica mi-a zis:
„Veniţi cu mine! Dar puteţi să-l lăsaţi pe celălalt afară?”
Am intrat în camera ei şi m-a întrebat:
„Dacă sunteţi cu fiul meu, înseamnă că sunteţi evreu!”
„Bine înţeles!”
„Şi atunci?”
“Asta e situaţia!”
„Puteţi spune rugăciunea pentru pâine?”
„Pot să vă recit tot ce vreţi!”
Şi m-a pus să recit câteva rugăciuni.
„Știţi, aş putea fi mama Dvs. Dacă v-aş ruga să vă daţi jos pantalonul, v-aţi supăra?”
După această operaţie, mi-a cerut să aştept câteva minute. A revenit cu două lumănări şi un şal alb, ţinând-o de mână pe fată; a întins mâinile deasupra capului fetei şi a recitat o rugăciune. Pe urmă a spus: „Cu acest om poţi pleca liniştită!” Azi, fata e în Israel. Această întâmplare îmi va rămâne imprimată în memorie ca şi cum ar fi evenimentul cel mai important al istoriei noastre!
Proiectul iniţial al SS-ilor prevedea că vom pleca în vapoare, pe Dunăre, până la Marea Neagră, în portul român din Constanţa şi, de acolo, tot cu vapoare în Palestina.
Prima încercare, făcută cu 300 persoane a eşuat pentru că au fost înconjuraţi de un pluton de jandarmi unguri şi Krumey a trebuit să utilizeze întreaga lui autoritate pentru a obţine întoarcerea lor la sinagogă, la punctul de plecare. Krumey putea interveni pe lângă ministrul ungur de tutelă, pentru a influenţa comportarea jandarmilor, însă aceştia nu ascultau de ordinele SS-ilor.
După trei zile, Krumey ne-a spus: „Trebuie să terminăm. Vă vom duce cu trenul la Marsilia şi, de acolo, veţi pleca în Palestina.”
Agenţia evreilor din Palestina nu ştia nimic despre această operaţie. Cunoşteau prima parte, pentru că Joël Brand, la un anumit moment, a încercat să ia contactul cu JOINT-ul. Ne era frică de îndrăzneala noastră! Nu ştiam dacă SS-iştii vor accepta banii. Ne era frică să nu fim descoperiţi şi încercam să tragem de timp, pentru că primisem promisiunea că, atâta vreme cât negocierile continuau, cu sau fără rezultat, nu se va proceda la deportări. Pe atunci, nu ni se părea foarte important, pentru că nu credeam cu adevărat în succesul acestei operaţii. Aveam confraţi care spuneau: “La ce bun construiesc ghetourile dacă vor să ne deporteze? De ce nu ne deportează imediat? În loc să ne aducă în ghetou, de ce nu la gară şi în tren?” Ceea ce avea o logică!
La un moment dat, ne-am spus că trebuie să luăm contactul cu JOINT-ul.
Noi am sugerat via Istanbul, care se afla pe atunci într-o ţară neutră cu toate reprezentanţele diplomatice ale Aliaţilor şi ale Axei. Joël Brand a cerut autorizaţia de a pleca singur, cu trenul, lăsându-şi soţia şi copiii. Krumey a răspuns: „Nu, plecaţi mâine cu un avion militar!” Şi a doua zi a plecat!
Ne înţelesesem asupra unui cod şi am înţeles că JOINT-ul nu dorea să negocieze, în nici un caz, cu SS-iştii. Acest fapt, Joël Brand l-a confirmat prin telegrama codată dela Istanbul. Am continuat negocierile cu spatele la zid, ca să ajungem la suma necesară. Se presupunea că JOINT-ul ne va da un ajutor material pentru a salva 1.000.000 evrei, plătind 10.000 USD pentru fiecare. După ce s-a petrecut în continuare, se va vedea că exista posibilitatea unei înţelegeri. Între timp, Brand trimetea telegrame spunând că JOINT-ul trebuia să consulte Comitetul de administraţie, ceea ce va necesita timp. Noi continuam negocierile.
După prima tentativă care eşuase, am fost îmbarcaţi într-un tren cu vagoane pentru călători de clasa a III-a şi cu un vagon de clasa a II-a, pentru cei patru însoţitori SS care păziseră sinagoga. Câteva compartimente erau rezervate pentru bătrâni şi bolnavi, pentru că grupul era format din persoane dela sugaci la 80 ani.
O ultimă tentativă de a ne opri a jandarmilor, sub pretext că linia a fost bombardată, ne întârzie cu o noapte. Cum era cald, noaptea ne-am culcat pe iarbă. Dimineaţa eram încercuiţi de jandarmii unguri şi cei patru SS au reuşit cu greu să obţină să fim lăsaţi să urcăm în tren.
Cele 1.400 persoane ajung, în fine, la Viena, unde Krumey şi Kasztner ne aşteptau pe cheiul gării; ni se dă cacao caldă, cozonac, prăjituri şi ni se spune, cât se poate de serios, că, din păcate, liniile fiind bombardate, nu vom odihni într-un „Erholungslager”, adică un „lagăr de refacere” al sănătăţii şi, de cum va fi posibil, ne vom continua drumul.
Am mai voiajat două zile, până când am ajuns într-o gară cu inscripţia „Bergen-Belsen”. N-aveam nici o idee ce însemna asta, deşi, având hărţi, urmărisem traseul şi văzusem că mergeam înspre Marea Nordului, la 300 Km de Hanovra, ceea ce ne îndepărta serios de Marsilia.
Cele 1400 persoane ajung la Bergen-Belsen, unde ne aştepta Krumey, care urma să fie spânzurat după război, însoţit de câini şi garda SS. Ne urcă în camioane şi ne conduc la cca 6-7 Km. Două persoane din grup erau desemnate pentru a nota direcţia şi distanţa, pentru ca să ştim unde suntem.
Ajungem la un lagăr, unde suntem cazaţi în şase barăci, unele lângă altele. Krumey ne spune că suntem într-un „Beforzugtest lager”, adică un „lagăr privilegiat”, că vom alege Consiliul nostru evreiesc, care va fi unica autoritate a lagărului, că trebuie să creăm o poliţie internă, pentru menţinerea ordinii, şi că SS-ii nu au dreptul să intre în lagăr, cu excepţia momentului în care se va face apelul, o dată pe zi.
Unul dintre SS-i cere ca medicii să iasă din rang. Erau printre noi vreo 30-40 doctori. Cum nimeni nu îndrăznea, când am văzut că lucrurile se încurcă, am ieşit în faţă, spunând că sunt doctor. Locotenentul-colonel m-a instalat în superba lui maşină, cu care am ieşit din lagărul evreiesc şi ne-am dus în cel SS. Mă invită să mă aşez în biroul lui, mi se adresează cu „colega!”, îmi oferă ţigări! Trebuie să spun că, fizic, arătam ca nişte oameni normali şi nu ca prizonierii evrei care sufereau în lagăre: îmbrăcaţi normal şi cu o greutate potrivită. După zece minute de discuţie, înţelege perfect că nu am fost niciodată medic. Când m-a întrebat de ce am minţit, i-am răspuns că nu mi-e teamă de el, că familia mea e deja deportată şi că tot ce mi se poate întâmpla e să mă omoare. A râs, foarte politicos, şi m-a anunţat că voi fi secretarul lui. Mi-a dat permisul de liberă circulaţie şi mi-a indicat baraca unde, chiar a doua zi, urma să organizez spitalul evreilor. Naiv, l-am întrebat: “Cum, nu există un spital evreiesc?” A răspuns: „Da, însă în celălalt lagăr.” N-am înţeles!
Mai târziu, din zvonuri, am aflat că Bergen-Belsen era împărţit în trei lagăre: primul era al nostru, cel privilegiat, în care, alături de noi, era o baracă cu 10 sau 15 persoane, piloţi americani şi englezi, doborâţi deasupra Germaniei, aduşi aici şi schimbaţi, în mod periodic, cu piloţii nemţi. O marfă, cum eram şi noi!
Cel de-al doilea era „Arbeitslager”, unde fraţii noştri evrei erau duşi la muncă. Cel de lângă noi părea a fi ocupat de cei de curând deportaţi, însă cu care n-am putut comunica. Cred că erau evrei olandezi. În fiecare zi ieşeau cu uneltele şi reveneau seara.
Eram însărcinat să organizez spitalul şi bucătăria. În trenul cu care am venit aveam un vagon de hrană pentru noi, adică fie orez, fie conserve, fie legume uscate, tot ce se putea transporta. Ni s-a alocat o parte din bucătărie. Seara, am văzut că o secţie din Blocul 6, unde se găseau „hassidimii”, nu mâncase.
A doua zi, mergeam la Krumey şi îl întrebam dacă nu putem pregăti mâncare „caşer”, pentru că altfel, o parte dintre noi, refuză să mănânce.
„De ce nu? E responsabilitatea Dvs.” Astfel, am avut cu toţii bucătărie caşer.
De aceea am spus că am avut din totdeauna o anumită reticenţă. Şansa a făcut ca aceste 1400 persoane, deşi au cunoscut îndeaproape o oarecare angoasă, când mai târziu nu au mai avut hrană sau când o rană nu se cicatriza…
Cum vreţi să compar ceea ce am trăit cu situaţia altor milioane de evrei! Oare n-ar fi mai bine să păstrez tăcerea asupra acestor întâmplări?
În această perioadă eram secretarul ofiţerului german Sturmbannfürer Josef Wintzmayer, care venea la birou zece minute pe zi. Eu, cu Ausweissul de care dispuneam, mă plimbam cât puteam. Numai de a treia secţiune a lagărului, „Vernichtungslager”, lagărul de exterminare, nu mă puteam apropia, nici măcar de departe.
Anumite contacte existau între lagăre, de exemplu, prin cei care lucrau la bucătărie. Cum erau comandanţi chiar şi în „Vernichtungslager”, trebuia să li se ducă de mâncare de trei ori pe zi. Deci cei care conduceau căruţa cu mâncare aveau puţine contacte cu această secţiune. Ştiam cu toţii ce se întâmplă acolo.
La noi, toate sărbătorile erau respectate; am scos chiar sulurile sfinte, pe care le ascunsesem, am organizat o trupă de teatru, în fiecare seară se desfăşura un program într-una sau alta dintre barăci. Nu munceam deloc în timpul zilei.
Într-o zi, unchiul meu se îmbolnăvise grav. Pe vremea aceea nu existau antibiotice, însă Ciba, în Elveţia, fabrica un medicament similar. Mă duc la lt. col. Wintzmayer, care-mi spune: „Nici o problemă! Iau maşina, mă duc la Hanovra şi în două ore sunt înapoi”. Aveam numai o mică valiză cu medicamente, pentru spital. N-am înţeles de ce s-a dus! Mi-a spus: „Noi avem o înţelegere!” El o respecta scrupulos, însă nu era obligat să facă tot ce făcea. De ce?
Pe urmă, ca din neatenţie, el lăsa scrisori primite din afară, pe care, bine înţeles, le citeam. Într-o zi, am aflat că era ziua lui de naştere. Cum ne făcea servicii enorme, i-am confecţionat, din fiole de medicamente şi vată, un cadou. I-am spus: „Iată singura şampanie pe care v-o pot oferi pentru aniversarea Dvs.!” S-a aşezat şi mi-a explicat că dacă s-a înrolat în SS ca voluntar era pentru că voia cu orice preţ să supravieţuiască; că e austriac; că nu voia să plece pe frontul de Est şi că era singura modalitate de a scăpa.
Atunci mi-a spus: “Nu uitaţi cum m-am comportat cu Dvs. şi, dacă supravieţuim, s-ar putea ca după război să am nevoie de ajutorul Dvs.”
Szigmond și sora lui la Satu Mare în 1938.
La începutul lunii iulie 1944, am fost trezit noaptea. Soseşte Krumey, care ne informează că nici o centimă nu a fost plătită în Elveţia şi, în consecinţă, „vom fi obligaţi”, după cum a spus, „să vă transferăm în lagărul alăturat, cel de muncă. Înţelegerea e înţelegere! Am aşteptat destul. Însă, pentru a vă demonstra buna noastră credinţă, – pentru că argumentul prietenilor voştri care refuză plata este că nu mai sunteţi în viaţă – vom demonstra că sunteţi în viaţă.” A tras la sorţi la întâmplare 10% din nume, adică 144, separând chiar familii, şi a spus: „Vă urcaţi în camioane şi plecaţi în Elveţia!” După şase zile, ploua cu cărţi poştale din Elveţia, cu codurile convenite, certificând că au sosit cu bine.
În altă ocazie, aşteptând ca jumătatea să fie plătită, timpul trecea, nu mai aveam hrană în rezervă, apăruse febra tifoidă, soseau primele grupuri evacuate din Polonia, printre care ţigani şi prizonieri ruşi, nu mai era loc nicăieri şi au creat un lagăr doar pentru ei. Atunci am înţeles că ceea ce contează nu e rezistenţa fizică, ci rezistenţa morală. Ruşii şi ţiganii, care trăiseră dintotdeauna în condiţii sanitare mizerabile, cădeau ca muştele, după apariţia tifosului. Ştiam că tifosul se propagă prin păduchi şi, ca să nu-i luăm, ne spălam chiar şi în aceeaşi apă, în acelaşi hârdău, chiar şi câte cincizeci, însă de două ori pe zi! Şi ne rădeam în fiecare zi, chiar şi cu aceeaşi lamă! Numai ca să nu se propage boala.
Până la urmă, n-am fost mutaţi la „Arbeitslager”.
În decembrie 1944, ajunsesem deja într-o situaţie grea: în ultimile şase săptămâni ne temeam de transfer, pentru că simţeam războiul în aer, banii nu fuseseră plătiţi şi noi nu ne mişcam! Atunci ne-a fost, cu adevărat, frică!
În cele din urmă, pe 4 decembrie, la două noaptea, soseşte Krumey: „Doamnelor şi Domnilor, plecaţi peste o oră în Elveţia!”
Nimeni nu l-a crezut! Nimeni! Atunci ne-am spus: „E lagărul de exterminare! Ni l-au trimis pe Krumey pentru că îl cunoaştem”.
Comisia evreilor (Judenrat) mă cheamă şi îmi spune: „Ai un ‘Aussweis’. Du-te şi trezeşte-l pe Lt. Col. german.” De abea ieşeam din lagăr, când am văzut două faruri care se apropiau. Era chiar el: „Am auzit că plecaţi! Vin să vă liniştesc şi să-mi iau rămas bun!”
O oră mai târziu, eram în trenuri încălzite, de clasa a III-a şi plecam cu toţii dela Bergen-Belsen. Toţi cei veniţi din Ungaria. Lipseau numai două persoane.
Într-o zi, soseau deportaţi dela Auschwitz. Când soseau grupuri de deportaţi, toată lumea intra în barăci, în afară de noi. Noi rămâneam în curte. O pereche din Cluj, din familia Kasztner, recunoaşte una din fiicele lor în grup şi îi fac semn. A doua zi, această persoană cere o întrevedere cu comandantul lagărului şi îi spune: „Dle. Comandant, am văzut-o pe fiica mea în grupul sosit dela Auschwitz. Vă rog să o transferaţi în grupul nostru.” Comandantul răspunde: „Da!”
După o oră vin să caute perechea, sub pretextul de a-şi recupera fiica. Nu i-am mai revăzut nici odată! După informaţiile obţinute, comandantul ar fi luat această decizie pentru că au pronunţat cuvântul „Auschwitz”, care era tabù chiar şi la sfârşitul anului 1944!
Deci, în momentul plecării lipseau aceste două persoane, însă înregistrasem două naşteri.
Plecăm, deci, cu trenul. Deşi totul era distrus, ajungem, ca printr-un miracol, după două zile, la lacul Constanţa, la Lindau, care formează frontiera între Germania, Austria şi Elveţia. Krumey, prezent, ne spune frumos „La revedere!” şi doar atunci aflăm că amicul nostru, Kasztner, se află la Theresienstadt, nu departe de Praga, cu alţi 1500 evrei unguri, al doilea convoi. Aşteptau plata celui dintâi, ca să libereze pe cel de-al doilea. Aceste 1500 persoane au fost eliberate mai apoi de armata sovietică.
La Lindau, autorităţile elveţiene ne iau în primire. Sunt numit şef, pentru că vorbesc mai multe limbi, şi aflu de la elveţieni că suntem aici pentru cincisprezece zile şi că vom pleca la Philippeville, în Algeria, pentru că elveţienii nu vor să-şi ia refugiaţi pe cap. Suntem conduşi la St. Gallen, la un spital, unde toţi suntem bolnavi, pentru că doctorii nu ne-au spus cum trebuie să mâncăm. După trei zile, suntem transportaţi la Caux, lângă Montreux, o staţiune de ski, instalaţi într-un palace, care era complet gol, ca toate hotelurile pe atunci. Mai târziu, acest hotel a devenit sediul mondial al „Reînarmării mondiale” [7] americane!
Ne-am instalat în acest hotel, care nu era suficient de încăpător pentru necesităţile noastre, drept care am luat şi hotelul alăturat „Regina”, unde locuiau colegii noştri „caşer”. Am fost numiţi „Republica din Caux”!
În nici un caz nu voiam să mergem mai departe. Eram în paradis!
De acolo am trimis telegrame lui Churchill, Roosevelt, Stalin, De Gaulle explicând că nişte nenorociţi de refugiaţi evrei se află în Elveţia şi că autorităţile locale vor să ne deporteze în Algeria.
În ciuda tuturor rugăminţilor, elveţienii n-au cedat şi ne-au anunţat că a doua zi sosesc camioanele.
A doua zi, 1.400 persoane, femei, copii, bătrâni, erau toţi goi puşcă, afirmând că dacă autorităţile locale vor să ne transporte astfel prin Elveţia, noi suntem de acord! Aşa au cedat şi am rămas, până la urmă, în Elveţia.
Am sosit deci pe 7 decembrie, în plin război, în Elveţia şi grosul trupei a plecat spre Ungaria la mijlocul lui august 1945, cu excepţia a 400 persoane, de care s-a ocupat JOINT-ul, care au plecat în Palestina. Dacă n-ar fi fost aceşti sionişti, întreaga idee nu s-ar fi născut niciodată!
Eu am rămas în Elveţia. Pe elveţieni nu-i iubesc. În primul rând, colonelul responsabil de grupul nostru ne lua tichetele de hrană şi totul era disponibil numai cu tichete. L-am denunţat şi a fost arestat.
Erau ipocriţi în general, pentru că fuseseră mai nazişti decât naziştii, s-au îmbogăţit fără limită în timpul războiului făcând afaceri cu Germania, dar pe 8 mai clopotele au bătut ca şi când ei ar fi câştigat războiul! Nu mi-au lăsat o amintire agreabilă!
Între timp, am plecat cu câţiva camarazi în Italia, ca să participăm la rezistenţă împreună cu italienii şi să luptăm împotriva armatei lui Kesselring [8].
Eram 12 persoane. Am părăsit Elveţia de manieră clandestină, pentru că eram păziţi de armată şi în fiecare zi se făcea apelul. Însă noi nu aveam nevoie să ni se spună cum se iese dintr-un lagăr! Am rămas însă foarte puţin timp, pentru că ne-am dat seama că nu era serios şi că italienii erau nişte gugumani. În realitate, am avut impresia că, pentru ei, rezistenţa nu era decât un pretext pentru a-şi lichida conflictele personale între familiile mai mult sau mai puţin duşmane.
Trecusem în Val d’Aosta şi în oraşul Aosta cu hârtiile elveţiene de refugiaţi, aşa că ne puteam instala câtăva vreme ca să vedem „de unde bate vântul”. Am fost conduşi la vreo 15 km., în munţi, unde am întâlnit un grup de rezistenţi de vreo 60 persoane. În zece zile n-am auzit decât un singur foc de puşcă, în schimb certuri, joc de cărţi… Drept care, am decis să ne întoarcem în Elveţia.
După cum am mai spus, Elveţia nu-mi e dragă.
Am încercat să câştig nişte bani, pentru că mă plictiseam.
Am remarcat că funicularul care trecea pe lângă hotelul nostru se urca până la Rochers-de-Naye, la 1800 metri şi că, în timpul iernii, când zăpada era înaltă, poştaşul lua schiurile şi mergea din fermă în fermă pentru a distribui scrisorile. Mi-a dat ideea de a reveni la meseria mea de bază -textilele- şi aşa am găsit un grosist în cartea de telefon din Lausanne, numit Dreyfuss.
Mă duc să-l întâlnesc, mă primeşte, îi arăt cartea de refugiat elveţian, bagă mâna în buzunar ca să-mi dea de pomană, dar îi răspund că nu am venit pentru asta, că nu sunt un cerşetor: aş vrea o bucată de stofă fără tichet şi fără bani, pe care nu-i am. Ca să scape de mine, îmi dă stofa cerută.
După câteva zile, revin cu banii câştigaţi şi cumpăr trei bucăţi de stofă. Aveam toate tichetele necesare pentru că soţii fermierelor erau mobilizaţi în timpul războiului şi eu obţineam dela femeile lor tot ce doream. După numai o lună, cinci sau şase băieţi din hotel lucrau deja pentru mine. Însă după ce făcusem turul unei văi, nu mai reveneam, pentru că metrajul sau calitatea lăsau de dorit! Apoi, am perfecţionat sistemul cu un coleg a cărui sarcină era să umble din primărie în primărie, unde recupera lista fermierilor cu vârsta lor şi cea a copiilor. Când sosea într-o fermă, spunea: „Mme. Cotraz, vin de la minister.” Şi arăta cartea cu crucea elveţiană. „Sunteţi o familie merituoasă; aveţi o fată de măritat; vă aduc stofă pentru fata Dvs. la un preţ special, ca pentru familiile meritoase!” Şi aşa vindeam stofele.
După legea elveţiană, orice refugiat putea cere să fie eliberat dacă avea un cont cu 2400 FS, adică de 12 ori 200 FS necesari pentru a trăi o lună. Scopul legii era să ocupe pensiunile de familie care, din cauza războiului, erau goale şi fără turişti. Când am strâns destui bani, m-am eliberat, însă am continuat acest comerţ, locuind într-o pensiune din Lausanne.
Cum mă plictiseam, m-am dus la Geneva, la sediul „Crucii Roşii” şi am cerut să mă întorc în Ungaria. Mi-au spus că pregăteau trimiterea unui convoi cu medicamente pentru copii, în luna august. Am fost numit şofer, cu o maşină Opel Kadett, un camion şi, după trei zile de negocieri, două autobuze pentru cei care doreau să se întoarcă acasă. Elveţienii ne-au avertizat că plecăm pe responsabilitatea noastră, pentru că, probabil, ruşii nu ne vor lăsa să traversăm punctele de control. Cei care însoţeau medicamentele, nu aveau nici un risc, însă ceilalţi…
Aşa am învăţat cum se lucrează cu ruşii. Aveam şi tablete de ciocolată, şi devize, şi medicamente, însă a trebuit să negociez vreo 4 sau 5 zile cu ei. Între timp, cum aveam maşina mea, am întâlnit alţi camarazi ieşiţi din lagăre, care aşteptau în carantină, din cauza tifosului, ca să se poată întoarce în Ungaria.
Reamintesc că Kasztner a fost asasinat pe când era deputat în Knesset, în Israel [7 ]. S-a scris mult despre acest subiect. A fost acuzat şi de deturnare de fonduri şi de nepotism. Nu ştiu şi n-am dovezi! Ceea ce ştiu, este că ne-a salvat, cu ideea lui, pe noi toţi, adică 3.000 evrei. Şi, dacă l-ar fi crezut mai devreme, dacă n-ar fi existat această asimilare morbidă a evreilor, care nu credeau că un evreu ungur poate fi persecutat, ar fi putut salva cu mult mai mulţi.
Kasztner a salvat două grupuri de evrei: al nostru şi cel care, ajuns la Theresienstatd, a fost eliberat de aliaţi.
Mie, Kasztner mi-a salvat viaţa şi nimic nu e mai preţios.
Kasztner a negociat de două ori cu Eichmann, la Budapesta. După câte mi-a spus el, Eichmann, care era superiorul lui Krumey, a fost chemat de acesta la Budapesta pentru că dorea să-i demonstreze cât e el de competent. Prin discuţia directă între Eichmann şi Kasztner, acesta dorea să arate cât era el de necesar şi cât de bine lucrase.
De fapt, Eichmann nu era responsabil în sferele superioare de cazul nostru, ci Wisliceny, care avea acelaşi rang cu Eichmann. Pentru Eichmann, aşa numitul „grup Bergen-Belsen” era o noutate, un caz urmărit de colegii lui. Şi cum probabil că exista o anumită rivalitate între diferitele servicii…! Iată ce mi-a zis Rudolf.
În august ’45, după întoarcerea în Ungaria, m-am înapoiat la Satu Mare numai timp de 12 ore.
Am găsit sinagoga distrusă, casa noastră distrusă, în afară de mormântul bunicilor mei dinnainte de război, pe care l-am fotografiat, nu mai rămăsese nimic. N-am rezistat, era mai presus de puterile mele! Prea multe amintiri, o lume car s-a dărâmat! Aveam aceeaşi senzaţie ca şi cum aş fi fost în comă avansată, dar încă lucid! Aveam impresia că nu mai controlez nimic, era ca nisipul care-ţi curge printre degete!
După câteva ore, mă întorc la Budapesta, unde mă pun pe lucru ca un sclav în fabrica de textile pe care o aveam. Cu acordul autorităţilor comuniste, organizez o operaţie de troc de blănuri contra maşini textile din Belgia, ceea ce îmi permite să voiajez de mai multe ori în Occident. Astfel am înţeles ce se organizase la Ialta şi unde se găsea frontiera între comunism şi capitalism. Încerc să salvez o parte din bani, cu ajutorul afacerii de compensaţie din Belgia, însă nu o pot finaliza, pentru că survine naţionalizarea uzinei de azi pe mâine, în aprilie ’48.
Am avut dintotdeauna noroc!
Aveam o fetiţă de 16 luni, însă nu mai aveam libertatea de spirit din timpul războiului, din cauza responsabilităţilor familiare. Mă însurasem în iunie ’46.
Uzina închisă de poliţia economică, sunt dat afară şi acuzat de tot felul de scorneli, după modelul clasic comunist. N-am semnat nimic, am rezistat şi după multe eforturi, am reuşit să ies din închisoare, unde am rămas numai zece zile. După legile regimului comunist de pe atunci, dacă nu semnai, nu exista nici o probă. Pe urmă, lucrurile s-au schimbat!
Încă odată am avut noroc!
Într-una din casele mătuşii mele, locuia cineva care-l cunoştea pe ministrul de Interne, generalul care controla forţele de poliţie.
Mă primeşte. Această persoană vorbea idiş, pentru că era născută în zona slovacă-ucrainiană a Austro-Ungariei. Îi explic că am nevoie de un paşaport pentru a pleca din ţară. Şi nu unu’, ci douăsprezece! Îmi răspunde: „Visezi!”
„De loc! Avem şase apartamente plus proprietatea de la ţară pe care le puteţi avea!”
Acest erou al războiului din Spania, Dr. Ferencz Munich (preşedintele Consiliului de Minştri în 1956 n.n.), care mai are încă o stradă cu numele lui la Budapesta, şi care a trăit între 1919 şi 1945 la Moscova, cu excepţia sejurului în Spania, un adevărat „tovarăş”, telefonează în faţa mea la Departamentul paşapoarte, al cărui şef era.
La telefon îi răspunde un colonel, pe care îl cunoşteam, pentru că fusese în lagărele de muncă, fiind evreu, şi care îi trânteşte telefonul în nas, spunându-i: „Aceste paşapoarte nu le veţi obţine niciodată!”
Din cauza afacerii de troc, nu voia să mă lase să plec.
Totuşi, o parte din familie obţine paşaportul, ceilalţi, ascunşi într-un car cu fân, reuşesc să treacă în Austria.
La Viena, împărţită în zone de ocupaţie, ne instalăm în cea americană.
Pentru extinderea validităţii paşaportului, mă servesc de un cartof!
Metoda era simplă: luaţi un cartof crud, îl tăiaţi în două părţi perfect netede, luaţi paşaportul care are deja o ştampilă, apăsaţi cartoful pe ştampilă şi o reproduceţi pe pagina albă. Rezultă o ştampilă de clasa I!
Cum aveam de hrănit douăsprezece persoane, împreună cu familia cumnatului meu, toată lumea lucra! Cumnatul se învârtea prin cafeneaua Parlamentului şi căuta clienţi, de la care obţinea câte 5 sau 10 USD pentru fiecare extensie de validitate.
Aşa am trăit câteva luni.
În cele din urmă, plec la Bruxelles, ca să recuperez banii trimişi, şi descopăr că transferul fusese blocat de guvernul ungar şi începem un proces.
Ne-am instalat la Paris, într-un hotel la care locuiam la mansardă, iar jos era un bordel. Ajunsesem pe 7 decembrie 1948 la Gare de l’Est cu paşapoarte „Regatul Ungariei”, pe care le traficasem cu vize pentru Honduras, plătite 50 USD la Viena. Pe baza acestor vize false, elveţienii şi francezii au eliberat o autorizaţie de trecere, fără oprire. La Basel, poliţistul francez, după ce s-a uitat la vize, ne-a spus:
„Știţi că nu aveţi dreptul să vă opriţi?”
„Desigur, mergem la Le Havre să ne îmbarcăm!”
Noroc că nu ne-a cerut biletul de tren, pentru că nu era valabil decât până la Paris!
La hotel, portarul ne spune a doua zi: „N-aveţi viză! Duceţi-vă la Prefectură!”
La Prefectură, nimeni nu cunoaşte „Regatul Ungariei”!
Cer audienţă la şef, urc la etajul trei, unde găsesc o femeie grasă, foarte simpatică, de vreo 50 ani. Îi explic problema mea, pun paşapoartele pe masă, se uită la ele şi-mi zice:
„După ce mi-aţi spus, înţeleg că totul e fals! Păcat că n-avem frontieră cu Ungaria ca să vă putem expulza! Dar ce e adevărat în această poveste?”
„Adevărat? O secundă, Dnă.!” Deschid uşa şi-i arăt toată familia, pe culoar.
„Toate aceste fiinţe trebuie să mănânce, Dnă.! Lăsaţi-ne să rămânem. Vom munci!”
Nu numai că ne-a lăsat, dar ne-a şi împrumutat bani ca să ne putem face fotografii pentru un permis de 30 zile. Şi din 30 zile în 30 zile, din 3 luni în 3 ani, în 5 ani… până când am depus cererea de naturalizare.
Atunci a venit în vizită, pentru prima dată, agentul de poliţie din cartier. Am discutat un moment, am băut un pahar şi l-am întrebat ce vânt l-a adus pe la noi.
„Aţi cerut naturalizarea. Vrem să ştim cu cine avem de-a face!”
După vreo şase luni, soţia îmi spune: „Iar avem o scrisoare dela Ministerul de Finanţe. Nici n-am avut timp s-o deschid!”
Înăuntru ni se cerea să plătim 25 FF, pentru că obţinusem naţionalitatea franceză!
Cum se poate? Cumnatul meu a cerut-o în acelaşi timp, are doi copii născuţi în Franţa şi a fost amânat peste cinci ani! De ce?
Mă duc la Ministerul Populaţiei, unde sunt primit şi mi se explică:
„E simplu! Cum se scrie numele Dvs.?”
„Kalocsai cu K!”
„Şi cumnatul?”
„Se numeşte Politzer.”
„Deci cu litera P? E clar! Alocaţia era valabilă până la litera L!”
Iată cum devii francez!
Asta se cheamă „noroc”!
N-am suferit niciodată ca atâtea milioane de oameni în timpul războiului! Când mă gândesc la toate aceste evenimente, eu care nu sunt cu adevărat credincios, îmi spun că trebuie să existe ceva! E imposibil! De ce tocmai eu? Mă întreb ca bătrânul evreu din poveste: „Ce-am făcut ca să merit asta?”
De aceea am afirmat dela început că am o reţinere să-mi povestesc amintirile. Ele sunt cu siguranţă foarte colorate, interesante, ies din comun, însă faţă de toţi cei pe lângă care am trecut, care au suferit…
Şi încă ceva: Când mă întorceam cu Crucea Roşie şi ajunsesem la Linz, mă plimbam şi am întâlnit nişte refugiaţi într-o cazarmă, lângă linia de demarcaţie, unde aşteptau autorizaţia ruşilor ca să revină în ţările lor. Un camarad îmi spune:
„Tot n-avem nimic de făcut, deseară. Vino cu mine la cazarma Cutare.”
„Ce putem face acolo?”
„Când prindem un SS, acolo îl isprăvim!”
SS-işti erau torturaţi, ai noştri îi prindeau… Am ieşit din sală, când am văzut ce se petrecea acolo. Oare SS-iştii meritau asta? Cum n-am trăit ce au suferit acei băieţi, care i-au prins… nu puteam participa! Era peste puterile mele! N-aş fi făcut asta nici măcar cu un animal!
Nu ştiu dacă mărturia mea va fi luată în consideraţie. În orice caz, dacă mai există supravieţuitori din grupul nostru, ei nu vor putea spune altceva decât ce-am spus eu.
Cu aceasta am povestit totul!
* * *
„Celui qui se met à table avec le diable, doit avoir une longue cuillère!”, [8] spune un proverb francez.
Iată că Sigismond Kalocsai a reuşit să negocieze cu diavolul, să stea cu el la masă şi, totuşi, să-şi salveze viaţa. Şi nu numai odată, ba chiar şi cu diferiţi „diavoli”!
Pentru că, după cum am văzut, Rudolf Kasztner, cel care a conceput această acţiune, în cele din urmă a fost înghiţit de demonii pe care i-a dezlănţuit. Totuşi, în cazul lui, istoria nu şi-a spus încă ultimul cuvânt. În luna iulie 2007, exact la 50 ani după ce a fost asasinat, valizele de documente pe care Kasztner le-a lăsat şi care astăzi se află la Yad Vashem, au putut fi deschise şi date spre consultare publicului. Familia lui profită de această ocazie pentru a demara o nouă acţiune de reabilitare a lui Rudolf Kasztner.
Ca de obicei în cazul unui subiect atât de sensibil, în care au fost în joc vieţile a sute de mii de oameni, părerile sunt împărţite. Poate de aceea mărturia lui Sigismond Kalocsai, actor de prim plan al evenimentelor dezbătute, are o importanţă capitală. Însă, contrar celor afirmate şi repetate de el – „Am avut dintotdeauna noroc în viaţă!” – ne putem întreba dacă, norocul repetându-se de nenumărate ori, nu este mai degrabă rezultatul unei realizări personale. Sau, cum spune proverbul binecunoscut: „Norocul şi-l face omul cu mâna lui!”
Adrian ROZEI
Paris, februarie 2008
