Motto: „Nu există tortură mai nemărginită pentru om ca propriile gânduri” John Webster
Cu ani în urmă, analizele științifice au încercat să demonstreze că omul își folosește doar 10% din capacitatea creierului. Multă vreme, multă lume a crezut acest lucru. Recent, cercetătorii au ajuns la concluzia că este un mit fals folosirea unui procent atât de mic, din creier, și că nimic din ceea ce există într-un om, într-un organism viu, nu este balast. Altfel spus, omul nu are 90% din creier degeaba în cutia craniană. Nu este inutil nici măcar un gram. Deci, omul își folosește 100% din creier, toată capacitatea acestuia doar că… o face selectiv. Selectiv în funcție de nevoi. Concret; când ne uităm la televizor apelăm la o parte a creierului, când luăm decizii apelăm la altă parte, în timpul partidelor de amor folosim alt gramaj, într-o ceartă alt gramaj, când medităm alt gramaj și tot așa. După părerea mea este un lucru cât se poate de firesc, pentru că așa cum spuneam mai sus, nu avem nimic de prisos în noi. Dacă era necesar, omul apărea pe pământ cu trei mâini, cinci picioare și șapte testicule. O mână, trei picioare și cinci testicule ar fi fost de rezervă. Ca și 90% din creier… Or, nu este nicidecum așa. Tot ceea ce avem, avem pentru că ne este necesar și folosim. Bărbații tineri mai mult penisul decât creierul, dar ăsta e alt subiect.
Așadar, omul își folosește creierul în totalitate. Pe secțiuni, e drept, dar în totalitate. Și cred că cea mai puțin folosită secțiune a creierului este cea responsabilă cu meditația. Asta pentru că nu medităm zilnic. Unii nu o fac niciodată, motiv pentru care secțiunea respectivă, din creier, rămâne virgină. Ăștia sunt cei mai liniștiți oameni, cei mai lipsiți de griji, de gânduri. Ei doar există, nu trăiesc. „Se trec” prin viață, apoi mor. Sunt niște oameni liberi, oarecum… Dar ceilalți? Ceilalți care-și pun întrebări… De unde venim? Încotro mergem? Cine suntem? Cum suntem? Ăștia, mă tem că au o secțiune din creier foarte uzată. Ăștia sunt mereu torturați de propriile gânduri existențiale, comune, în cele din urmă sau valabile pentru toți. Asta duce, în cele din urmă, la răspunsuri, la dezlegarea unor șarade. La progres și la civilizație. Un prostovan se bucură dacă are ce mânca. Un „vorbitor cu stelele” se întreabă cum să facă rost de mâncare, de unde provine ea și cum să rezolve, mereu, problema. Un cretin e mulțumit dacă poate merge pe stradă. Un torturat mental se întreabă de ce merge pe stradă și nu prin aer. Poate că așa s-au inventat avioanele! Tembelul se uită spre cer și vede că de sus vine apa. Copernicus, Galilei și Kepler, s-au uitat spre cer și au văzut stelele, planetele și au cercetat sistemul solar. Au fost torturați de aceste idei și considerați eretici. Unii au fost arși pe rug pentru că nu s-au mulțumit să trăiască, ci și-au pus întrebări. Și lor dar și altora. Întrebări la care Biserica Catolică, prin capii ei tembeli, nu au găsit răspunsuri și au comandat rugul pentru Ioana D’arc, Giordano Bruno, Girolamo Savonarola și mulți alții, pierduți în negura istoriei. Au fost oameni care și-au pus întrebări și care au făcut să fie posibilă lumea de azi. Dacă nimeni nu medita, poate eram și acum tot în epoca de piatră. Lor, celor torturați de propriile gânduri și de Inchiziție, arși pe rug ori trași pe roată, spânzurați ori ghilotinați, lor le datorăm totul. De aceea, noi cei de-acum, avem „ cerul înstelat deasupra noastră și legea morală în noi” pentru a ne tortura mai departe. Pentru a nu bate pasul pe loc pentru cei care vor veni după noi. Inchiziția a dispărut, dar au apărut războaiele și Serviciile Secrete. Masonii și Organizațiile Oculte. Cu toate astea, omul nu va dispărea decât atunci când nu va mai gândi. Atunci și creierul îi va dispărea pentru că nu ar mai avea nevoie de el. Nu ar mai avea nevoie de nimic. Dar până atunci omul e obligat să gândească, să își tortureze acea secțiune a creierului care e responsabilă cu marile întrebări. E obligat să găsească răspunsuri la întrebările simple: cine suntem?, de unde venim?, încotro ne îndreptăm?, întrebări care au acum câteva răspunsuri, dar deloc ferme. Știm că suntem niște ființe care vorbesc (oare singurele?), știm că venim de la Dumnezeu sau dintr-un cimpanzeu ancestral (cine știe exact?), și știm că ne îndreptăm spre o civilizație modernă, sofisticată (oare nu spre distrugere?). Ah, și mai știm că murim pe rând. În rest, totul e amăgire… Mâncăm, bem, facem sex, facem burți, facem averi, facem cancere și, adesea, ne facem că trăim. Prea puțini medităm la aceste chestiuni. Tineri fiind ne credem nemuritori și stăpânii lumii. Marile întrebări vin la maturitate, dar prea puțini dintre noi și le pun. Iar răspunsurile, învăluite-n ceață, nu ne fac decât să ne dăm seama cât de mici și de neînsemnați suntem. Omul vrea să fie grandios, să se creadă stăpân peste tot. Dar dacă și-ar folosi secțiunea aceea din creier, responsabilă cu meditația, probail că ar înțelege că nu poate… înțelege nimic. Ar înțelege să fie corect și cinstit, oriunde și oricând. Și când muncește în fabrică și când e manager, dar și când e în Parlament. Dacă toți oamenii și-ar lua câteva minute, mai ales în serile senine, de vară, și și-ar înălța ochii spre stele ar găsi multe răspunsuri la întrebările vieții. Ar găsi liniștea de care au nevoie pentru a fi buni și corecți. Ar găsi pacea din sufletele lor, mereu haotice și chitite pe căpătuială. Or, viața nu e o luptă cu averile pământului, e doar un drum al cunoașterii, un traseu bogat în întâmplări și-n revelații, în dureri și bucurii. Toate astea compun viața, viața adevărată. Nicidecum arginții, minciunile, hoțiile și eludarea legilor.
Așa că vă rog, din când în când, uitați-vă la stelele de pe cer. Imaginați-vă cine le-a pus acolo. De ce sunt pe cer și nu pe pământ? Ce este o stea? Cine locuiește acolo? Ce mănâncă, ce beau ăia care locuiesc în stele? Ce suntem noi? Unde mergem noi? De ce murim? Oare chiar murim de tot? Și sufletul… ce este sufletul? Poate… o stea?
Sorin Oros
