Motto: „Noi, femeile, avem nevoie de frumusețe ca să ne iubească bărbații și de prostie ca să-i iubim.” Coco Chanel
Deși sunt oameni, femeile și bărbații, par, adesea, două specii diferite. Au atât de multe în comun și atât de multe îi separă încât e un paradox conviețuirea lor. Femeia simte altfel, bărbatul gândește diferit. Cu toate astea, ce-i apropie și ce-i îndepărtează? Zeci sau sute de psihanaliști au căutat răspunsuri. Sociologii, la fel. Toți și-au dat cu părerea asupra diferențelor și a asemănărilor dintre cele două „specii” umane. Mai ales purtătorii de vorbe-n vânt din studiourile TV autohtone, când era disecat un caz de divorț sau de atingeri conjugale, de interes național, dintre Tobă de la Urlați și Madonna din Băicoi. Și totuși, ce ne oprește pe noi, bărbații, să nu putem pricepe gândirea feminină? Ce le oripilează pe ele, atât de mult, la noi, încât să nu ne accepte inconstanța psiho-fizică? Neîndraznind să mă compar cu Freud, deși am analizat, ca și el, câteva femei (dar, cu certitudine, prin alte metode!), încerc să găsesc niște răspunsuri. Personale.
Femeia naște. Dă viață, adică. Chestia asta o face specială și total diferită de bărbat. Născând ea se lipește iremediabil de noua viață, cu o forță și cu o determinare incredibilă. Cu un atașament, aproape, indestructibil. Asta denotă capacitatea ei de iubire, de oferire a eu-lui, de jertfă pentru altcineva. Ea se atașează. În cazul nașterii, instinctual, în cazul iubitului doar când simte protecția acestuia. Și iubirea lui, evident. Femeia are nevoie, în permanență, să simtă iubire, protecție, tandrețe.
Bărbatul „se lasă” născut. De mamă. Adică, de o femeie. Femeie care, din clipa următoare îl protejează, îl cocoloșește, îl iubește. E învățat, din primele clipe de viață să depindă de o femeie. El, bărbatul, simbol de putere și de protecție! El, Războinicul Luminii, după unii! El e deprins de mic să ceară orice femeii care-i va satisface, prompt, dorința. În adolescență, bărbatul, transferă cererea de la mamă către iubită. Care, musai, trebuie să-i satisfacă toate poftele. Întocmai iubitei mame. La maturitate, la fel. Iubita se transformă în soție, apoi în nevastă și sfârșește prin a fi mamă. Nu nepărat mamă dătătoare de viață, ci mamă în mintea bravului bărbat. Propria mamă. Care dacă nu-i satisface poftele „bebelușului” nu mai e bună și atunci, fire pragmatică, masculul se reorientează spre o nouă mamă. El, în primul rând gândește și mai apoi simte. Iar gândul lui e cotropit perpetuu de găsirea unei mame care să aibă grijă de el. Când o găsește „simte” că se poate îndrăgosti.
Femeia simte și abia apoi gândește. Asta o face să fie o perpetuă mamă. Până când se satură, obosește și… gândește. Observă, astfel, că partenerul e un „copil” de care trebuie să aibă grijă mereu și nu un camarad care s-o sprijine, umăr lângă umăr, în toate. Și atunci pleacă… Plânge o vreme, apoi începe să simtă iar. Și tot așa. Dar pentru că femeia naște, ea poate să stea singură, se poate descurca „bine-merci” fără un bărbat-copil alături. Pe când bărbatul, sexul tare, masculul feroce, prototipul alfa, lăsându-se născut are, în permanență, nevoie de o mamă-iubită-soție. Singur clachează. Bea și gândește. Sau gândește și bea. Și se tot întreabă unde a greșit, de ce a fost părăsit de mămica-surogat?! Dar gândind și nesimțind nu află răspunsul. Dacă simțea, de la început, acum nu se mai gândea la nimic, trăind în liniște, iubire și armonie cu „mama” pe care el trebuia să o vadă doar iubită.
Iată de ce cred, că așa cum afirmam, la început, aceste două „specii” sunt total diferite. În unele zone ale țării femeia nici măcar nu e considerată… om! Am auzit spunându-se „a venit la noi un om cu femeia lui”. Extrapolând se poate spune „a venit la noi un om cu câinele, maimuța sau capra lui”. Deși, gândindu-ne mai bine, nici o variantă nu e eronată. Pentru că femeia poate să fie credincioasă ca un câine, jucăușă ca o maimuță și hrănitoare ca o capră. Pe când bărbatul, în aceeași situație, poate să fie agresiv ca un câine, inteligent dar grobian ca o gorilă și încăpățânat și, aproape, inutil ca un țap.
Cred că dacă fiecare dintre cele două sexe s-ar „inspira” din celălalt s-ar putea ajunge la o oarecare stabilitate egalizatoare. Da, dar atunci fiecare ar deveni un sex hibrid. Nici cal, nici măgar, ci mulă. Ar fi plin pământul de mule care ar trăi-n armonie, ca-n Rai. Dar, apropos, știe cineva cum e Raiul? Tare mă tem că și acolo sunt și bărbați și femei. Că doar nu suntem, cu toții, atât de păcătoși încât să poposim, exclusiv, în Iad. Deși, pe lângă Iadul pământesc, pentru unii, poate că acela ceresc ar fi un Iad ca-n Rai. Mă rog, promit să dezbat acest subiect după ce voi ajunge pe-acolo. Indiferent unde, nu am preferințe. Pentru că știu sigur că ori în Iad, ori în Rai tot voi găsi o mamă-iubită-soție-nevastă ca și pe pământ. Că doar și eu sunt bărbat… ce credeați?
Sorin Oros
