29.8 C
New York City
vineri, octombrie 7, 2022
AcasăReligieSpiritualitate - Adulterul – dușmanul familiei

Spiritualitate – Adulterul – dușmanul familiei

Dumnezeu l-a creat pe om dintru început bărbat și femeie. Și i-a binecuvântat, zicând: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți”. Apoi a adăugat: “Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Facere I; 27-28, II; 24, Matei XIX; 4-6).
Taina Cununiei sau a Nunții este “un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică… Căsătoria este o legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie pentru că numai împreună alcătuiesc umanitatea completă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae). Familia este o instituție întemeiată de Dumnezeu în Grădina Raiului: “Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”, a zis Dumnezeu (Facere II; 18). Astfel, a creat femeia, arătându-se prin aceasta că omul nu este sortit să trăiască în singurătate. Familia este celula de bază a societății și a Bisericii, având la temelie consimțământul liber exprimat al viitorilor soți, care alcătuiesc din acel moment un singur trup, un întreg indisolubil, o unitate bazată pe prietenie, afecțiune reciprocă și liberă alegere, pe care nimeni și nimic nu ar trebui să o poată distruge, nici chiar moartea, “întrucât această unire a fost sfințită de Creator înainte de a fi existat păcatul și deci moartea” (Pr. prof. dr. Sorin Cosma).
Sfinții Părinți definesc căsătoria drept “o taină a iubirii”, iar familia “o mică biserică”. Cei doi soți, care pornesc pe drumul vieții prin Taina Cununiei, au trei meniri principale, care vizează iubirea, respectul și moralitatea: ajutorarea reciprocă, prevenirea desfrâului și nașterea de copii în vederea perpetuării neamului omenesc. Iubirea este temelia căsătoriei, iar căsătoria “pecetea iubirii” (Georges Habra), presupunând într-ajutorarea soților și aspectul de dăruire și de jertfă, adaptându-se unul la firea celuilalt. Din momentul în care cei doi soți alcătuiesc un singur trup prin Taina Cununiei, putem spune că ei devin inseparabili. Ambii soți trebuie să se sacrifice deopotrivă pe altarul familiei spre a ieși învingători în lupta cu vicisitudinile vieții, ancorându-și nădejdea în ajutorul Bunului Dumnezeu.
Dând dovadă de înțelepciune și învățând arta de a conviețui, adică arta de a trăi în doi, soții se simt fericiți și împliniți în intimitatea căminului lor, pentru că aici domnesc dragostea, înțelegerea, armonia, fidelitatea, sinceritatea, încrederea, respectul, tandrețea și iertarea, virtuți care asigură unitatea și stabilitatea familiei.
Un păcat extrem de grav, cu atingeri considerabile la stabilitatea vieții de familie, este cel al adulterului sau al desfrânării. Spun aceasta, deoarece prin comiterea acestui păcat, se rupe liantul dintre soți. Prin definiție, adulterul înseamnă infidelitate, necredință, trădare, adică o călcare în picioare a tuturor principiilor solide care se impun a sta la baza căsniciei. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe soți: “Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului” (I Corinteni VII; 3). Această iubire include, cu siguranță, și fidelitatea. Or, în clipa în care unul dintre soți își caută refugiul în brațele altei persoane, iubirea se pervertește.
Indiferent care sunt motivele invocate de către adulterin, acestea nu au viabilitate, dacă ne gândim la faptul că familia se întemeiază pe iubire dezinteresată și pe credință. Prin adulter, respectul reciproc este călcat în picioare; nu mai putem vorbi de sinceritate, care este exclusă. Orice legătură trupească în afara familiei este “urâciune” în fața lui Dumnezeu. Cu toate acestea, adulterul este o chestiune la ordinea zilei. Sunt persoane care spun, nu cu părere de rău, ci cu nonșalanță că și-au înșelat partenerul de viață sau chiar “se laudă” cu diversele cuceriri făcute într-un univers extrafamilial. Când un asemenea om ajunge la convingerea că a greșit (mustrat fiind probabil de conștiință), așteaptă iertare din partea soțului sau a soției, ca și cum ar fi îndreptățit să o primească. Mai există concepția greșită că bărbatului îi este permis orice experiment și că soția este obligată să-l ierte de fiecare dată. Nu este așa. Dacă vine iertarea, de cele mai multe ori rămân anumite resentimente, se păstrează un foc mocnit, care la cea mai mică adiere este gata să se aprindă. De aici provin certurile, neînțelegerile și apoi, în final, divorțul. De fapt, singura pricină acceptată ca motiv serios de divorț este adulterul. O spune Mântuitorul: “Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată, săvârșește adulter” (Matei V; 32).
Totodată, Iisus Hristos nu condamnă atât adulterul în sine, cât și intenția păcătoasă: “Oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei V; 28). Iată că, simpla privire la o persoană de sex opus, privire însoțită de un gând pătimaș și posesiv, este similară adulterului. Chiar dacă noi ne ascundem intenția și o înăbușim, totuși aceasta nu poate rămâne necunoscută de Dumnezeu. De aceea a lăsat Dumnezeu ca fiecare om să-și aibă perechea sa, să fie uniți prin Taina Nunții, să întemeieze o familie, să se iubească, să se respecte, să se ajute și să dea naștere la copii.
Întâlnim oameni care afirmă cu gravitate: “Soția mea este bolnavă. Sunt și eu bărbat… Trebuie să mă înțelegeți”. Dar, oare, la Cununie nu s-au angajat că-și vor fi alături unul altuia până la moarte și la bine și la greu? Nimeni nu dorește să se îmbolnăvească, însă dacă unul dintre soți trece printr-o încercare, aceasta poate fi mai ușor suportată și depășită în doi. Adulterul nu face altceva decât să adâncească și mai mult rana, răpind dorința de-a lupta pentru viață și conduce pe cel suferind la deznădejde.
Mai auzim și de așa-numiții “prieteni de familie”. Multe sunt cazurile în care această prietenie se transformă într-un adevărat infern. Stau la masă unii cu alții, se vizitează, se respectă la vedere, iar în ascuns se petrec acțiuni josnice, nedemne de un om. Și atunci ne întrebăm: cum poate să meargă bine o lume în care se petrec asemenea păcate urâte înaintea Cerului? Oare cum ne mai rabdă Bunul Dumnezeu pe pământ? Poate și pentru lacrimile celor care suferă, înșelați fiind de cei în care și-au pus toată speranța viitorului. Lacrimi de sânge, provocate chiar de cei cu care împart casa, masa și patul. Însă păcatul trecut cu vederea de oameni, nu rămâne nepedepsit de Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu. Depinde și de pocăința pe care o face cel ce a greșit. Deci, să nu așteptăm pedeapsa divinității, ci să facem ceva până când mai putem, reparând răul pe care l-am cauzat celor care ne iubeau și care poate că ne mai iubesc, așteptând întoarcerea noastră. Soțul și soția care reușesc să treacă peste adulter pot fi asemănați cu Dumnezeu, fiindcă iertarea este dumnezeiască. Oricum, adulterul este cea mai crasă întinare a iubirii dintre un soț și o soție. Este un păcat condamnat de Dumnezeu (Să nu fii desfrânat!), dar și de cei care apreciază căsnicia la adevărata ei valoare.

 

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente