Cea dintâi datorie a creștinului credincios în viață este grija pentru mântuirea sufletului său. Nimic nu trebuie considerat a fi mai prețios decât mântuirea sufletului, potrivit afirmației Domnului Iisus Hristos: “Ce va folosi omului dacă ar dobândi lumea toată și își va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu VIII; 36-37).
Mântuirea este eliberarea din robia păcatului și a morții și dobândirea vieții de veci, în Hristos. Ea ne-a fost făcută posibilă prin întruparea, jertfa, învierea și înălțarea la cer a Domnului Hristos, iar noi ne-o însușim prin harul dumnezeiesc cu care trebuie să conlucrăm prin credință și fapte bune. De mântuire se poate împărtăși orice om, fiindcă Dumnezeu “voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului” (I Timotei II; 4). Fiul lui Dumnezeu a venit în lume “pentru noi și a noastră mântuire”. El, prin lucrarea Sa de mântuire, a deschis pentru oameni porțile Ȋmpărăției Cerurilor, care erau încuiate după căderea în păcat a protopărinților Adam și Eva în Eden. Iisus dă posibilitate tuturor oamenilor, care voiesc să-L urmeze în Biserica Sa, să intre în acea Ȋmpărăție sau viață veșnică. Mântuirea este, deci, un proces divino-uman complex și continuu, la care suntem angajați întreaga noastră viață, motiv pentru care se spune: “lucrați mântuirea voastră” (Filipeni II, 12). Ca atare, nimeni nu poate să spună în această viață: “sunt mântuit”.
Dacă ar fi să vorbim despre condițiile mântuirii, trebuie să spunem că acestea sunt: harul dumnezeiesc, credința și faptele bune. Ȋn Biserică, omul se împărtășește de harul divin prin Sfintele Taine, dobândind dreapta credință în adevărul mântuitor, fiind îndrumat să săvârșească faptele bune. Primirea harului dumnezeiesc (a energiei divine) este de neapărată trebuință pentru mântuire, deoarece Domnul ne spune: “fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan XV; 5), iar Sfântul Apostol Pavel afirmă: “în har sunteți mântuiți” (Efeseni II; 5). De asemenea, credința este necesară și ea pentru mântuire: “fără credință este cu neputință a plăcea lui Dumnezeu” (Evrei XI; 6) și “cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu XVI; 16). Însă, “credința fără de fapte este moartă” (Iacob II; 26), iar cei “zidiți întru Hristos spre fapte bune sunt zidiți” (Efeseni II; 10).
Adevărul care duce la mântuire de găsește în Sfânta Biserică, “stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei III; 15). Biserica are acest adevăr de la Ȋnsuși Dumnezeu, fiind vestit mai dinainte prin patriarhii, drepții și proorocii Vechiului Testament, care au avut o viață și o cugetare sfinte și, apoi, în mod desăvârșit, prin Fiul Său întrupat, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, conform Sfântului Apostol Pavel: “După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate și prin Care a făcut și veacurile; Care fiind strălucirea slavei și chipul ființei Lui și Care ține toate cu cuvântul puterii Sale” (Evrei I, 1-3). Acest adevăr a fost dat de către Dumnezeu prin descoperirea dumnezeiască (despre care vom vorbi în episodul următor).
Religia este iubirea și cinstirea lui Dumnezeu, comuniunea, legătura sfântă și plină de iubire dintre Dumnezeu și om. După cum între părinți și copii este o legătură de iubire sfântă, tot așa este și între Dumnezeu și oameni, prin religie. Noi avem religia creștină de la Dumnezeu prin descoperire. Copilul nu ar avea iubire față de părinți dacă n-ar simți mai întâi iubirea lor față de el. Așa și omul: n-ar avea o legătură de iubire cu Dumnezeu, adică religie, dacă El nu i-ar fi descoperit-o.
Ortodox înseamnă drepcredincios sau dreptmăritor. Ortodox este acela care are în sufletul său dreaptă credință în Dumnezeu, care se închină după cuviință lui Dumnezeu și care trăiește după poruncile Lui. Ortodoxia este dreapta învățătură de credință, de închinare și de trăire, pe care Dumnezeu a descoperit-o lumii în chip lămurit prin Domnul Iisus Hristos. Această învățătură este ținută de Sfânta Biserică – prin puterea și grija Duhului Sfânt – fără știrbiri sau adăugiri omenești, adică așa cum a descoperit-o Mântuitorul, cum au vestit-o Sfinții Apostoli, cum au interpretat-o Sfinții Părinți, cum au arătat-o Sfintele Sinoade, cum au propovăduit-o slujitorii bisericești din neam în neam, până în prezent și cum vor proceda până la sfârșitul veacurilor. Scopul însușirii și păstrării învățăturii de credință creștină este viețuirea după voia lui Dumnezeu în lume și dobândirea mântuirii.
Bibliografie: 1.“Ȋnvățătură de credință creștină ortodoxă”, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și cu binecuvântarea și purtarea de grijă ale Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul BOR, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 2000, pp. 6-7. 2.“Catehism creștin ortodox”, tipărit cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul BOR, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1990, pp. 7-8. 3.“Catehism ortodox”, tipărit cu binecuvântarea Ȋnaltpreasfințitului Părinte Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 5-8.
