În lipsa unei trainice tradiții urbane, raportarea noastră identitară este reductibilă doar la universul rural.
Dincolo de cosmetizările bucolice există o (jumătatate de) Românie, care conform statisticilor, locuiește în mediul rural, asta dacă acordăm calificativul de „urban” unor sate transformate peste noapte în centre urbane, fără a avea însă nici măcar minimele atribute care să îndreptățească această clasificare.
Lumea satului românesc cunoaște acum un declin biologic fără precedent. Există foarte multe localități rurale care de la Revoluție încoace, practic și-au înjumătățit populația, pe fondul unui accentuat proces de îmbătrânire.
Programele guvernamentale privind revigorarea satului românesc s-au dovedit a fi inoperante, iar puținele cazuri în care populația tânără din orașe s-a așezat la sat, nu pot fi investite cu atributul exemplarității.
Economia rurală se bazează în principal pe producția agricolă și – eventual – pe un anume tip de prestări de servicii, legat tot de agricultură.
Unul din impedimentele majore în aplicarea metodelor moderne agrotehnice este fărâmițarea proprietății cooperatiste și de stat din vremea comunismului, prin aplicarea legii fondului funciar.
Studiile economice arată faptul că o cultură agricolă nu poate deveni rentabilă dacă suprafața agricolă unitară cultivată este sub 20 de hectare.
În aceste condiții, suprafețele mărunte deținute de țărani nu se pretează decât unei agriculturi de subzistență, cu investiții minime și profit pe măsură. Pe acest fond s-a materializat un paradox și anume acela că prin împroprietărire, țăranii au devenit mai săraci din lipsă de mijloace de producție moderne.
Un alt factor perturbator în viața rurală l-a reprezentat exodul masiv al forței de muncă înspre țările occidentale, astfel că în multe sate mai pot fi întâlniți doar bătrânii și copiii.
Potențialul agricol real al României ar putea asigura hrana a aproximativ a 100 de miloane de oameni, adică de cinci ori populația țării.
Din păcate, resursele alimentare actuale acoperă doar o treime din necesități, iar două treimi trebuiesc importate.
Sistemul de subvenții și de ajutorare pentru agricultură nu reușește să acopere nici măcar pierderile cauzate de lipsa unor exploatații agricole mari sau de calamitățile naturale (secetă, inundații).
La toate aceste neajunsuri se mai adaugă și exigențele UE în domeniu care au ca prim efect pulverizarea micilor gospodării țărănești care nu au resursele financiare necesare alinierii la standardele negociate.
În această situație ar fi imperios necesar elaborarea unui plan flexibil de dezvoltare și modernizare a agriculturii prin stimularea directă a sistemului asociativ, singurul capabil să asigure aplicarea unor tehnologii moderne și eficiente în agricultură.
Desigur, toate acestea vor duce la dispariția gospodăriei țărănești tradiționale și a sistemului autarhic.
Pe de altă parte, constatăm două tendințe contrare care au același efect: dispariția satului tradițional.
Prima tendință își are originea în afluxul de capital realizat de către românii plecați în străinătate, care-și construiesc locuințe moderne, în general cu mult peste necesitățile de habitat, care nu respectă aproape niciodată stilul tradițional. Spre exemplificare vom aminti satele din Țara Oașului, care sub un puternic impuls modernizator a dus la dărâmarea caselor tradițonale și înlocuirea acestora cu vile uriașe de un gust îndoilenic.
Cealaltă tendință se află la polul opus, și este reprezentat de distrugerea gospodăriilor prin ruinare. Din cauza sărăcirii și îmbătrânirii populației, o mare parte din gospodăriile țărănești se degradează accentuat, iar în multe așezări numărul caselor abandonate îl depășește cu mult pe cel al caselor locuite.
Iată cum, atât bogăția cât și sărăcia, nu fac altceva decât să accelereze dispariția imaginii tradiționale a satului românesc.
Pe fondul acestei disoluții trebuie să remarcăm că totuși aproape jumătate din populația țării trăiește în mediul rural. Satele din preajma orașelor se transformă într-un fel de cartiere mărginașe ori chiar rezidențiale, dar supraviețuirea acestora este asigurată de resursele pe care le poate oferi metropola.
Localitățile îndepărtate de centrele urbane, cu o populație îmbătrânită și în continuă scădere vor deveni în următoarele două decenii aproape pustii, asta dacă nu va fi regândită, din temelii o politică agrară coerentă și pragmatică, care să facă atractivă economia rurală.
Este de la sine înțeles că acest vast program nu poate fi îndeplinit de la o zi la alta, dar este cazul ca el să fie demarat iar jaloanele evoluției sale să constituie ținte pentru guvernele care vor veni, indiferent de coloratura lor politică.
Agricultura este principala resursă națională capabilă să amorseze o relansare economică reală care poate activa mecanismele de salvgardare a economiei naționale.
Robert LASZLO
