vineri, martie 29, 2024
AcasăsusCe înseamnă cuvintele: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...” ?

Ce înseamnă cuvintele: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău…” ?

În acest “răspuns” voi scoate în evidență importanța și actualitatea primei porunci dumnezeiești a Decalogului: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine!” (Ieșire XX; 2-3). Această poruncă, prin modul în care este formulată de Dumnezeu, scoate în evidență legătura profundă, intimă, dintre Creator și creatură, adică dintre Dumnezeu și om, dintre Părinte și fiu. Pronumele personal “Eu” (pers. I) și pronumele posesiv “tău” (pers. a II-a) au tocmai menirea de a reliefa intimitatea. Este vorba despre o relație de la Persoană la persoană sau de la Persoane (Sfânta Treime) la persoane (oamenii). Dumnezeu este Unul în ființa Sa, motiv pentru care întâlnim pronumele “Eu” la singular. Însă, acest singular ascunde pluralul “Noi”, adică cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, adică: un Dumnezeu în trei Persoane. Ființa este unică, întreagă și comună celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, tot așa cum firea umană este una și comună tuturor persoanelor umane.

Omul creat de Dumnezeu în Treime este persoană și nu individ. Omul, ca persoană, are o structură dihotomică – trup și suflet – trăind pe pământ, dar aspirând spre Cer, spre Dumnezeu. Individul, pe de altă parte, este cel care se lasă – de bunăvoie – copleșit de tentațiile teluricului, cel care permite adormirea propriei conștiințe, cel care își fragmentează urcușul spre Cer, predându-se plăcerii provocată de păcat. Individul este cel care încetează de a mai fi un privitor spre Dumnezeu (un antropos), cel care pătrunde în sfera egoismului – unde se simte bine – crezând că este un axis mundi, iar ceilalți (semenii) doar gravitează în jurul său. Individul se rupe din comunitar, din comuniune, încetează să se mai raporteze la restul comunității, fiind de părere că poate progresa de unul singur, atribuindu-și, în exclusivitate, toate meritele. A deveni individ înseamnă a înceta de a mai fi persoană. Doar o persoană poate trăi atât pe pământ, cât și în cer, pentru că se raportează la Dumnezeu, dorind unirea cu El și luptând din răsputeri pentru împlinirea acestui scop. Omul își poate spune “eu” doar dacă se comportă ca o persoană, care se poate detașa oricând de egoism, spre a se cufunda în iubire: în iubirea de Aproapele și – implicit – în iubirea de Dumnezeu. Persoana își folosește libertatea spre a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la dobândirea mântuirii.

Dumnezeu ne spune: “Eu sunt…” Observăm că verbul “a fi” este la prezent, ceea ce ne demonstrează faptul că noi ne găsim într-un prezent continuu. Trăim mereu în prezent și ne pregătim pentru veșnicie. Viața omului pe pământ constituie o pregătire neîntreruptă pentru întâlnirea cu Dumnezeu și pentru viața veșnică și fericită, trăită împreună cu El după moarte și după înviere. Acest prezent continuu înseamnă că omul este pregătit (sau ar trebui să fie) întotdeauna pentru a se întâlni cu Dumnezeu și că nu trebuie să ceară un timp de amânare spre a se îndrepta, spre a se căi. Prezentul continuu presupune o conștiință împăcată, deoarece doar aceasta poate îndepărta cu succes frica de Judecata viitoare. Cu câtă căldură ni se adresează Dumnezeu: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău!” Al cui? Al tău! El este Domnul meu, al tău, al lui, al nostru. El este Tatăl nostru! Doar pentru că este al nostru I ne putem adresa cu apelativul intim: Tată. Nu ne spune că este Dumnezeul cerului, al pământului, al întregului univers (deși este), ci că e “Domnul Dumnezeul tău”. Cu toate că e necuprins, că e atotputernic, totuși ți Se dăruiește ție, adică ni Se dăruiește nouă, tuturor, cerându-ne să-L iubim și să ne iubim întreolaltă. Cea mai mare bucurie o simte Dumnezeu în clipa în care vede că noi, oamenii, copiii Lui, ne iubim unii pe alții. Iubirea existentă între Persoanele Sfintei Treimi se revarsă în afară, iar noi, oamenii, persoanele umane, trebuie să simțim această iubire și să o facem vie în relațiile interumane. De asemenea, unitatea dintre Persoanele Sfintei Treimi se impune a fi urmată de către noi, oamenii, spre a deveni cu adevărat un trup, conduși de capul Hristos. El este “Domnul tău” și “Domnul nostru”. Deși este dată în Vechiul Testament, această poruncă vorbește despre “Domnul”, într-o perioadă în care omenirea aștepta venirea unui Răscumpărător, a lui Mesia, a Domnului Hristos. “Domnul” este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos. Acest lucru ne arată că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de timp, adică “mai înainte de toți vecii”, luând trup în timp din Fecioara Maria. Domnul Hristos a fost, este și va fi Domnul nostru, noi având datoria de a ne strădui să-L urmăm prin faptele noastre bune. Expresia “Domnul Dumnezeu” ne arată iubirea desăvârșită dintre Tată (Dumnezeu) și Fiu (Dumnezeu), iubire care se revarsă, precum afirmasem, asupra noastră, a persoanelor dornice de mântuire. Atât de mult Își iubește Tatăl Fiul, încât L-a așezat înaintea Sa în cadrul acestei formulări: Domnul-Fiul Dumnezeu-Tatăl. Atât Fiul, cât și Tatăl sunt ai noștri, iar harul divin ni se împărtășește prin acțiunea Duhului Sfânt. Cele trei Persoane Treimice au lucrat și vor lucra întotdeauna împreună și în deplină unitate și iubire. Deși Tatăl Își iubește atât de mult Fiul, totuși a îngăduit ca El să Se întrupeze, să ia firea noastră omenească (în afară de păcat) și să o transfigureze prin moartea Sa și prin învierea Sa, ducând-o apoi cu Sine la Cer, prin înălțare.

Ce putem învăța din cele menționate mai sus? Că noi suntem fiii lui Dumnezeu și că din iubire pentru noi L-a jertfit pe Fiul Său – Iisus Hristos. Având în vedere această realitate, cum vom putea să ignorăm poruncile pe care ni le dă Dumnezeu, care nu fac altceva decât să așeze societatea pe principii solide, sănătoase? A ignora poruncile, comandamentele divine, înseamnă a prefera haosul, dezordinea. A împlini poruncile este un semn al iubirii, al ascultării (Adam și Eva au fost izgoniți din Eden pentru că s-au dovedit a fi neascultători și nerecunoscători). Dumnezeu ne oferă totul și așteaptă în schimb iubirea. Pentru a ajunge la ea, la iubire, se impune a fi urcată treaptă cu treaptă întreaga scară a virtuților. Când ai ajuns la iubire, ai ajuns la capătul scării, al urcușului, pentru că ai ajuns la Dumnezeu, Care este Iubirea prin excelență; iar când ai ajuns la Dumnezeu ai dobândit totul.

Dacă Dumnezeu în Treime este Dumnezeul nostru, cum am putea concepe să avem alți dumnezei în afară de El? Dumnezeu ni Se adresează la singular pentru că fiecare – în parte – trebuie să stăm în legătură directă cu El, în dialog cu El, pentru că fiecare persoană constituie un mădular al trupului Domnului, care este Biserica, în cadrul căreia toți formăm o familie care trăiește în comuniunea iubirii, a iertării, a respectului, a într-ajutorării, a toleranței. Decalogul depășește granița dintre Vechiul Testament și Noul Testament, poruncile dumnezeiești rămânând valabile pentru toate timpurile și fiind criterii decisive în cadrul Judecății particulare și a Judecății de Apoi, deoarece primele patru porunci privesc raportul dintre Dumnezeu și om, iar următoarele șase porunci se referă la relația om-om. Însă, toate poruncile sunt pătrunse de duhul iubirii, iar iubirea nu cunoaște timp și spațiu. A avea alți dumnezei înseamnă a crede că iubirea și recunoștința nu trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, ca și Creator al cerului și al pământului, ci spre alte fenomene, lucruri, vietăți, idoli, zei, care ar influența în vreun fel viața omului. Tocmai pentru a-l feri pe om de această rătăcire, Dumnezeu a hotărât să ofere neamului omenesc Decalogul, spre a avea un reper mereu actual după care să se conducă și în baza căruia să fie judecat. Prima poruncă a Decalogului ne arată că a trăi cu Dumnezeu și a-L recunoaște în adevăr ca Dumnezeu al tău înseamnă a trăi în normalitate. A ieși din relația cu Dumnezeu presupune a pătrunde în arealul anormalului, presupune a-L căuta pe Dumnezeu într-o direcție greșită. Omul a putut alege această direcție greșită întrucât este împodobit chiar de către Dumnezeu, de către Însuși Creatorul cu darul libertății de voință. În Eden, omul a căzut în păcat pentru că avea libertate, iar Dumnezeu nu a dorit să-i îngrădească această libertate. Deși omul cade, deși se dovedește neascultător, nedemn de încrederea care i-a fost acordată, deși a fost tentat să se închine altor dumnezei (și chiar a făcut-o), totuși Adevăratul Dumnezeu nu-l părăsește, ci îi arată că este“Domnul Dumnezeul” său.

Ce poate fi “în afară” de Dumnezeu? Știm că Dumnezeu este necuprins, că este prezent pretutindeni, că este atotștiutor. A fi în afara lui Dumnezeu înseamnă a fi într-o stare de păcat (a păcatului), a fi în sfera de influență a diavolului. A fi în afară presupune a nu mai fi cu Dumnezeu. Diavolul, la rândul său, nu-l obligă pe om să aleagă răul în detrimentul binelui, ci el devine victorios doar dacă propunerea lui coincide cu voința și acțiunea omului. Chiar dacă diavolul îl îndeamnă pe om să aibă alți dumnezei, el nu-l poate obliga pe om, ci alegerea îi revine omului, care trebuie să își asume și responsabilitatea deciziei. Dumnezeu îl direcționează pe om spre bine, dar nu-l forțează. Omul, ca persoană, trebuie să fie conștient de darul libertății pe care îl are prin creație și să-l folosească în mod corespunzător spre a putea spune mereu că Dumnezeu este “Domnul Dumnezeul” lui atât pe pământ, cât și în viața posterioară morții. Având poruncile, avem un criteriu de judecată, fără a mai putea obiecta că n-am știut, că am fost în necunoștință de cauză. Fiecare va fi judecat așa cum a trăit, fiindcă viața pământească reprezintă scara pe care urcăm neîncetat spre unirea cu Dumnezeu în veșnicie.

Preot dr. Cristian Boloș

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente