vineri, martie 29, 2024
AcasăReligieÎntoarcerea omului la Dumnezeu prin pocăință

Întoarcerea omului la Dumnezeu prin pocăință

“Această viață ne-a fost dată pentru pocăință. Să n-o risipim în căutări zadarnice”,

ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul.

Omul a fost creat de către Dumnezeu după “chipul” Său (Facere I ; 27), având menirea ca, prin contribuția sa proprie și conlucrarea cu Părintele ceresc, să ajungă și la “asemănarea” cu El. Călcarea poruncii dată de Dumnezeu primei perechi de oameni, Adam și Eva, în Grădina Edenului a adus, însă, păcatul și moartea pe pământ. Realitatea păcatului, consecințele sale devastatoare asupra ființei omului în integritatea sa psiho-fizică, dar și posibilitatea de a dobândi iertare prin pocăință, sunt evidențiate de o serie de parabole rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos în cursul activității Sale mesianice. Între acestea, un loc aparte îl deține pilda fiului risipitor, relatată în Sfânta Evanghelie după Luca, cap. XV, v. 11-32. Ea este piatra nestemată a învățăturii evanghelice, demonstrându-ne realitatea faptului că, deși omul a căzut în păcat, îndepărtându-se de Dumnezeu, poate să se reîntoarcă la Acesta, poate să se apropie de El prin pocăință, cu “inima înfrântă și smerită” (Psalmi 50; 18), bucurie făcându-se “îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca XV; 10).

Întrucât nu există om care să nu păcătuiască, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Taina Mărturisirii sau a Pocăinței, care constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc și se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot în mod văzut și de către Hristos în mod nevăzut. “Dacă zicem că păcat nu avem, scria Sfântul Apostol Ioan, în Întâia sa Epistolă sobornicească, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, Domnul este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan I; 8-10). După Învierea Sa din morți, Domnul Hristos a suflat asupra Apostolilor Săi și prin ei asupra episcopilor și preoților dintotdeauna și de pretutindeni, zicând: “Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX; 22-23). E o putere pe care le-a făgăduit-o Iisus ucenicilor de mai înainte, pregătindu-i pentru acest dar: “Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei XVIII; 18). Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “Preoții locuiesc pe pământ, dar dispun de cer, căci au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor… Căci orice hotărăsc preoții jos, confirmă Dumnezeu sus” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, Ed. Sophia, București, 2004, p. 77).

Pocăința este Taina prin care creștinul, căindu-se sincer de păcatele săvârșite și mărturisindu-le înaintea preotului, primește de la Dumnezeu, prin dezlegarea slujitorului Său, iertarea păcatelor, fiind reașezat în starea harică din care căzuse datorită lor. Astfel, luând hotărârea de a se îndrepta, penitentul se apropie de Dumnezeu în scaunul mărturisirii cu umilință și cu inima înfrântă, mărturisind preotului toate păcatele săvârșite de la ultima sa Spovedanie. Manifestând părere de rău și căință pentru păcate, el promite că în viitor se va strădui să nu le mai repete. După povețele necesare, preotul dă credinciosului canonul sau epitimia, ca printr-o anumită strădanie personală să-și amintească de gravitatea păcatului și de condiția lui trecătoare (Vezi Pr. prof. dr. Isidor Todoran și Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, EIBMBOR, București, 1991, p. 347). Apoi, preotul acordă dezlegarea de păcate celui ce s-a mărturisit. Am putea afirma, explică Părintele Dumitru Stăniloae, că Taina Mărturisirii sau a Pocăinței este o Taină a comunicării intime și sincere între credincios și preot. Prin intermediul ei, preotul pătrunde în sufletul credinciosului, care i se deschide de bunăvoie. Credinciosul nu face numai o mărturisire generală de credință și nu își ia numai un angajament general pentru o viață nouă în Hristos, ci își destăinuie intimitățile sufletului său în ceea ce au ele neputincios să reziste cu fermitate împotriva păcatelor. Preotul i se înfățișează ca vorbindu-i în numele Domnului. Penitentul își descoperă taina sa cu toată sinceritatea preotului ca nimănui altuia, fiind pe deplin convins că acesta, ca organ văzut al lui Hristos, nu va spune nimănui secretul său, că nu va râde niciodată de slăbiciunile sale, nu le va divulga și nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui. Prin urmare, între ei se stabilește o legătură sufletească profundă și intimă, cu totul deosebită, o prietenie unică (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București, 1997, pp. 87-88).

În intimitatea Tainei Mărturisirii, participă trei persoane: duhovnicul, penitentul și Hristos-Doctorul (Episcop Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, București, 1996, p. 53). În această relație de intimitate este prezent în chip nevăzut, dar transparent și simțit în mod tainic, Însuși Hristos, El fiind Cel Care iartă în urma dezlegării date de preot. Credinciosul știe acest lucru și tocmai de aceea își deschide sufletul și-și destăinuie păcatele și slăbiciunile cu toată sinceritatea, seriozitatea și căința, căci mărturisirea lui nu se face numai înaintea omului care poate fi mințit, ci în fața lui Hristos Dumnezeu, Care caută în inima și sufletul omului și Care nu poate fi mințit.

În societatea contemporană, omul duce o viață agitată. Omul modern se rușinează adesea să-și divulge păcatele, considerând acest fapt ca un act de umilire, nedemn de mândria sa. Pe de altă parte, simte și el nevoia uneori să-și descarce conștiința înaintea cuiva, iar preotul este persoana indicată, care îi inspiră încredere (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 89). Alteori își deschide sufletul în fața unui psiholog. Ambele metode dau roade, dar între ele există o deosebire fundamentală, pe care Părintele Teofil Pârâian, într-un interviu, o surprindea foarte bine: “O ședință la psiholog este la nivelul omului, o spovedanie implică harul dumnezeiesc”. Tocmai în dobândirea acestui har al Sfântului Duh și păstrarea lui rezidă autentica viață creștină. Sfântul Serafim de Sarov afirmă: “Rugăciunea, postul, privegherea și alte nevoințe creștinești, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuși, scopul vieții noastre creștine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieții creștine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile și toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt” (Sf. Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Ed. Pelerinul, Iași, 1997, p. 7).

Păcatele nu pot fi iertate fără mărturisirea lor sinceră și completă. Domnul nu cere acest lucru pentru că nu ne-ar cunoaște păcatele, ci pentru că mărturisirea lor e un semn de căință reală și de încredere în Dumnezeu și în preotul care-L reprezintă. Prin mărturisire și părere sinceră de rău, asemenea fiului risipitor, penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatului (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 90). În cadrul mărturisirii, preotul exercită rolul unui judecător, dar și cel al unui medic, care apreciază și dă sfaturile cele mai indicate pentru vindecarea sufletului. Preotul dă, în numele Domnului, canonul sau epitimia, adică aplică canoanele prevăzute pentru diferitele păcate. Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea credinciosului. Tradiția Bisericii nu cunoaște păcate neiertabile (Ibidem, p. 91). Expresia Mântuitorului: “cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan XX; 23), are un înțeles general. Sfântul Isaac Sirul afirmă: “Nu există păcat neiertat în afară de păcatul nepocăit” (Apud Grădina de flori duhovnicești, Ed. Bunavestire, Bacău, 2001, p. 293). Dacă în Evanghelia după Matei, cap. XII, v. 31-32, se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, de aici trebuie să înțelegem învârtoșarea celor care nu vor să se căiască pentru păcatele lor (Hristu Andrutsos, apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 92). Preotul duhovnic este în măsură să hotărască canonul cel mai potrivit pentru contracararea păcatelor și eradicarea acestora, inclusiv oprirea de la Sfânta Împărtășanie pentru o anumită perioadă de timp, când e cazul. Ca terapeutică spirituală sau pedagogie a Spovedaniei, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă că pentru a vindeca nu este destul să scoți săgeata din rană, ci trebuie să pui peste ea și un leac, întrucât pocăința constă nu numai în abținerea de la relele pe care le făceai mai înainte, ci mai ales în facerea de fapte bune (Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB 23, p. 128). Ca atare, preotul îl îndeamnă pe creștin la exercitarea virtuții, în detrimentul pasiunilor, păcatelor și viciilor, care îl stăpâniseră până în acel moment. Iată de ce scria Herma următoarele cuvinte: “Pocăința este o lucrare de mare inteligență” (Apud Episcop Kallistos Ware, op. cit., p. 46).

Am constatat importanta colosală pe care o are, în strădania noastră de a dobândi Împărăția lui Dumnezeu, pocăința și conștientizarea stării de păcătoșenie în care am căzut prin propria voință. Însă, hotărârea de a nu mai păcătui, creștinul este dator să o pună în practică. Nu este suficient să-ți plângi păcatele, ci trebuie ca pe viitor să le și eviți. Se impune ca penitentul să aibă ferma convingere că Dumnezeu îl iartă, dacă îi pare sincer rău pentru păcatele sale, pe care le mărturisește în întregime, uneori spălându-le cu propriile sale lacrimi. Ținând cont de sfaturile date de către duhovnic și dispunând spre bine de libera sa voință, credinciosul se va angaja pe drumul ce duce spre Dumnezeu. Numai prin pocăință adâncă ne putem uni cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos și numai așa dobândim harul mântuitor al Duhului Sfânt.

Spovedania sau Pocăința este “Taina eliberării, a vindecării, a bucuriei, a unirii cu Domnul” (P.S. dr. Irineu Pop-Bistrițeanul, Cuvântul dragostei, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 112), necesitând o maximă atenție atât din partea preotului duhovnic, cât și a penitentului. Dumnezeu ne pregătește ospățul Său ca acelui fiu risipitor din Evanghelie, care “atrage simpatia noastră și ni se oferă ca model, nu de păcat, ci de întoarcere, dacă am avut nefericirea unei experiențe asemănătoare cu a lui”, concluzionează Î.P.S. dr. Antonie Plămădeală (Apud ibidem).

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente