„Insula Volohă” din Ucraina este izolată de valurile nemiloase ale istoriei
Puțină lume știe, că la nord de Tarna Mare, în raionul Vinogradiv din Ucraina se află trei sate, Hija (Tarna Mică), Novoselița și Cerna, cunoscute generic sub numele de ” Insula Volohă „ adică „ românească „.
Un amar paradox face ca doar această denumire să aibă ceva în comun cu identitatea românescă, în rest e numai tăcere, sau după caz, doar cultură și limbă ucraineană.
Români doar cu numele
Spre deosebire de satele românești din Maramureșul istoric, aflate acum pe teritoriul ucrainean, unde limba română este vorbită în mod curent, în aceste așezări aflate la nord de județul nostru, limba română a dispărut de mult.
Au rămas doar numele de familie care stau mărturie că oamenii aceștia au altă origine decât cea slavă: Racșa, Ivașcu, Molnar, Costin, Goron, Fogaș.
Că originea acestor locuitori este indubitabil românească o dovedește și portul popular care este aidoma celui oșenesc din vecinătate.
Satele seamănă și ele cu cele din părțile ugocene ale Sătmarului de astăzi, asta poate și pentru că secole de-a rândul au făcut parte din comitatul Ugocea care avea capitala la Seleușul Mare, Vinogradivul de astăzi.
O țară mult prea îndepărtată
La cea de-a a-X-a ediție a Festivalului Vinului de la Vinogradiv am întâlnit reprezentanții ansamblurilor folclorice din Hija și Cerna. Le-am admirat frumoasele costume populare și am intrat apoi în vorbă cu ei, prin intermediul unei tinere, pe nume Ioana Costin, care a făcut câțiva ani de școală românească la Drăgușeni, în județul Satu Mare.
L-am întrebat pe un tânăr, Alexandru Hotico, ce origine are și acesta ne-a spus fară ezitare că este „voloh” dar că nu știe să vorbească românește.
Cu toate că locuiesc la câțiva kilometri de graniță, pentru oamenii de aici, România reprezintă o mare necunoscută.
Tinerii aceștia n-au știut să indice care este capitala României și nu au auzit de vreun scriitor român, nici măcar de Mihai Eminescu.
Un băiat mai dezghețat a spus că totuși a auzit de Transilvania și de Dracula și știe câte ceva despre Satu Mare dar foarte vag, parcă e numele unui mare oraș aflat prin apropiere, undeva în România.
Novoselița vechea Dumbrava
Drumurile ne-au purtat apoi în satul Novoselița, unde am vizitat o biserică străveche de lemn construită în urmă cu peste trei veacuri.
Aflăm că la origini satul s-a numit Dumbrava iar primii ei louitori au fost iobagii fugari de pe moșiile sătmărene care și-au întemeiat sub pavăza codrului, o așezare de oameni liberi.
Ni se spune apoi că în această parte a raionului există multe alte sate care au o astfel de origine, toate fiind întemeiate de către români.
Primarul din Cerna, Vasile Ivașcu, ne lămurește că actuala situație este efectul unei izolări aproape totale, veche de un secol, în care relațiile cu vecinii au fost întrerupte în mod brutal și iată, ireversibil.
Lipsa oricărei comunicări cu patria mamă a făcut ca satele „volohe” să-și piardă încet limba și memoria românească.
Zona aceasta din sudul Ucrainei este îmbibată de istorie. În imediata vecinătate, la Mala Kopanya, a fost descoperită o mare fortificație de apărare din vremea dacilor, similară poate cu cea de la Sarmizegetusa.
Cetățile medievale din preajmă, vechile monumente și biserici atestă faptul că pe aceste meleaguri, istoria a fost completată cu pagini glorioase, în care românii au avut tot timpul un cuvânt important de spus.
Și totuși…sfârșitul nu-i aici!
S-ar părea că satele volohe din actualul raion ucrainean Vinogradiv și-au pierdut pe vecie identitatea lor originală.
Din păcate, nici autoritățile române nu fac nici cel mai mărunt efort pentru a salva ceva din adevărata identitate a acestor locuri.
Să declari răspicat că ești voloh (român), într-un sat aflat doar la câțiva kilometri de la granița cu România și să nu știi că Bucureștiul este capitala acestei țări, iată o imagine aproape tragică a unei deznaționalizări fără șanse reale de a fi stopată.
La ora actuală, nu avem studii serioase despre românii din partea de sud – vest a Ucrainei, deși există o sumedenie de sate de origine românească, multe dintre ele total necnoscute nouă, ce se întind până dincolo de Ujgorod, în satele Poroșkovo ori Mircea, chiar până în Slovacia ori sudul Poloniei (populația de gorali) care au jucat un rol important în epoca medievală și apoi în cea modernă, din această parte a Europei.
Între atâtea discursuri patriotarde, o abordare pragmatică a acestei probleme nu-și găsește locul. Nu știm dacă se mai poate face ceva, dacă cineva se gândește la toate acestea, noi ne mărginim doar să consemnăm o stare de lucruri, totuși gravă, care ar trebui să-i pună pe gânduri pe cei care poate că mai cred că merită să lupți pentru o cauză care – aparent – ar putea părea pierdută.
Sunt poate zeci de mii de oameni, în imediata noastră vecinătate, români de-ai noștri, care își pierd pe zi ce trece, ultimul sâmbure de identitate românească.