Motto: „Nu Dumnezeu i-a creat pe oameni, ci oamenii l-au creat pe Dumnezeu ca să-și combată singurătatea, limitele și frica de moarte.”
În ultimii ani, un număr tot mai mare de români, de ortodocși, mai bine spus, își fac un modus-vivendi din a pupa o mână de oase. Unii le spun moaște. Eu prefer cuvântul oase, sau, în grai ardelenesc, cionte. Nu știu cine a inventat acest ritual, dar înclin să cred că a fost ideea „dumnezeiască” a vreunui popă genial în ignoranța sa. Mărturisesc, ab initio, că nu sunt ateu, nihilist sau sectant.
Cred în Dumnezeu! Dar nu pot să cred în oase… Și nici în piele! Nu pot să cred în obiecte, pentru că, la urma urmei, ce este un os dacă nu un obiect? Un obiect care a fost cândva viu. Un copac este viu, dar tăiat, pentru lemne de foc, ce devine el, oare? Ce este lemnul acela care ne dă căldură? Un obiect!
Revenind la moaște-cionte haideți să aruncăm o privire asupra acelora care le pupă și le mozolesc frenetic. În jurnalele de știri de la televiziuni vedem o proporție covârșitoare de oameni trecuți bine de prima tinerețe, undeva între 50-70 de ani, bărbați și femei, deopotrivă. Puțini sunt tineri. La fel de puțini sunt și cei cu studii superioare. Se poate trage, ușor, concluzia că cei care pupă osul sunt oameni simpli, oameni fără școală, oameni fără cultură. Nu am intenția de a supăra pe nimeni, fiecare om e liber să mozolească ceea ce vrea; dar nimeni nu mă va convinge să ling un ciont, dacă mă doare ficatul, pentru ca mâine să am „pateul” intact. Dacă mă doare ficatul merg la medic. Populația asta, însă, care stă zile întregi la cozi, în ploi și frig, paralitici unii, bolnavi sufletește alții, doritori de câștiguri la loterie, disperați să se căsătorească, să își găsească un loc de muncă, sau orice alte „pohte” firești ori nefirești, nu merge la medic.
Populația preferă să creadă că pupând un os, sau mai multe, (depinde de ce captură au reușit să facă rost popii – un craniu, un femur, trei patru coaste, ori scărița de lângă trompa lui Eustache!) scapă de boli și de necazuri, și pot câștiga bani, soți/soții, sau case. Populația aste e, scuzați-mi exprimarea, tâmpită! Doar niște tâmpiți pot crede și spera că nemuncind, dar mozolind femurul unui semen, în câteva luni vor „sparge” Loteria Română! Doar niște tâmpiți cu ulcer, ciroză, hepatită, sau orice altceva, pot crede că ocolind medicii, dar frecându-și buza de sus, precum și pe cea de jos, a gurii, de scărița unui înaintaș se vor însănătoși. Și da, doar niște tâmpiți, neadaptați social, speră să-și găsească jumătatea sorbind cu buzele microbii altor tâmpiți, de pe coastele sau peroneul vreunui amărât mort de inaniție. Că ăstuia n-are ce să-i putrezească, sărmanul, pielea i se-ntinde, artistic, peste oase, și gata-i ciontul, numai bun de mozolit. Pe cât e de trist, pe-atât e de grotesc!
Am auzit, în ultimii ani, de moaște false, de cionte de cai, câini, porci, sau alte dobitoace, pe care tâmpiții le luau la limbă și la buză crezând că mâine- poimâine vor fi altfel. Și n-au fost. Ba, mai mult, pe lângă bolile pe care le-aveau înainte să atingă „oscioarele sfinte” s-au mai ales și cu infecții dentare. Unore le-au căzut și dinții. Ceea ce, după părerea mea, e foarte puțin. Trebuia să le cadă mintea, sau… fisa pentru a-și da seama că ciontele n-au nimic de-a face cu cariera, căsnicia, sănătatea, ori succesul în viață. Ești bolnav, mergi la medic. Ești sărac, muncești. Ești singur, îți cauți jumătatea.
Capii bisericii au un rol însemnat în perpetuarea acestei anomalii, pe lângă multe altele, și asta cu scopul, evident, de a stăpâni prostimea. Omul simplu, omul necăjit are nevoie să creadă în ceva. Neputându-și folosi mintea el crede în ceea ce i se spune de către „trimisul Domnului” pe pământ. Iar „trimișii” ăștia, unii dintre ei îmbuibați până la apoplexie, călătorind pe „măgărușii cristici” pe care-i strigă „Mercedes”, „Audi”, ori „BMW” se roagă zilnic să nu ne deșteptăm. Ne vor proști pentru că altfel ar ajunge să-și pupe, ei înșiși, propriile cionte descărnate, nemaibeneficiind de pomenile enoriașilor tâmpiți. Enoriași care nu se întreabă de ce să pupe osul, ci îl pupă cu smerenie și chiar cu lacrimă în iris, știind că dacă spune popa că e bun de mozolit, așa este. Suntem un popor de pupincuriști… Tare mă tem că ajungem să fim unul de pupinosiști! Dar, măcar așa, am ajunge să fim pe locul întâi în Europa. Ei ar munci, iar noi am mozoli cionte. Deh, brand de țară! Sfântă, evident…
Sorin Oros
