Motto: „E al naibii de greu să mori!” Toulousse-Lautrec
Da, marele pictor francez avea dreptate. Uriașă dreptate. Este, într-adevăr, al naibii de greu să mori. Dar… nu neapărat pentru cel care se duce, ci pentru ceilalți, mulți, care rămân. Cel care se duce nu mai simte durere și nici întristare… E liber! Dar noi, ăștialalți, rămași încă un timp…?
Pe 11 ianuarie o femeie a plecat. Simplu, brusc. Nu a suferit. S-a dus într-o clipă. O clipă!, înțelegeți ce poate să însemne viața noastră? Doar o clipă… Și pentru că trebuia să poarte un nume i s-a spus Melania. Melania Ursu. Un nume frumos. Dar pentru că femeia era, la rându-i, și frumoasă și puternică a transformat acel nume într-un „brand”. Melania Ursu a fost cea mai mare actriță a Teatrului Național din Cluj. Cea mai valoroasă. Cea mai puternică. Melania Ursu a fost un simbol al Clujului. A slujit teatrul vreme de 50 de ani. A făcut și film. Nu foarte mult, dar suficient cât să rămână memorabilă în istoria cinematografiei românești.
Melania Ursu a fost profesoară. Una dedicată, trup și suflet, care a făcut pionierat pentru Universitatea Babeș-Bolyai, la începuturile ei în domeniul artei teatrale. Apoi a fost profesoară pentru mulți aspiranți la statutul de actor. I-a pregătit pe mulți, pe foarte mulți. M-am numărat printre cei mulți și, cu siguranță, m-a ajutat să devin actor. Cred că suntem peste 100 de actori școliți de doamna Mela. Școliți, adică pregătiți de doamna Mela pentru admiterea la facultatea de teatru.
Melania Ursu a fost mamă. O mamă bună pentru cei doi băieți pe care i-a născut. Dar a fost o mamă, la fel de bună, și pentru aspiranții la teatru. Pe lângă cele necesare acestei aprige meserii ea ne sfătuia cum să ne îmbrăcăm, cum să ne comportăm și, adesea, ne hrănea în timpul ședințelor de pregătire. Ne sugera ce să citim. Ne dojenea, fără menajamente și ne lăuda, sincer, când meritam.
Melania Ursu a fost un conviv nemaipomenit. Oriunde se afla făcea un mic spectacol. Se vedea brandul… Nu juca teatru, în civilie, dar capta toată atenția auditoriului. Era naturală, ca pe scenă. Era o poezie… Statul la taclale, cu ea, era o binecuvântare. Iar poveștile, interminabile și savuroase.
Melania Ursu a fost o poveste. O poveste fascinantă care s-a derulat timp de 75 de ani și jumătate, dintre care 50 pe scândura scenei. Prin plecarea ei, Teatrul Național clujean a pierdut poezia, farmecul… Iar noi, cei rămași în urma ei am pierdut bucuria. Bucuria de a râde împreună cu doamna Mela și bucuria amintirilor, frumoase și calde, cu doamna Mela. Am pierdut bucuria întâlnirilor spontane, dar generoase și bucuria șuetelor, printre beri și alune, mult lungite în noapte. Am pierdut bucuria de a o mai vedea pe doamna Mela pe scenă. Da, pe scena pe care o „umplea” cu prezența, forța și farmecul ei infailibil. Am pierdut bucuria dojenilor pe care ni le aducea, după ce ne vedea pe scenă și simțea că ceva nu a fost bine. Ne spunea, fără menajamente, printre spectatori chiar, unde am greșit, ce nu ne-a ieșit. Sigur că asta ne enerva, pe moment, dar apoi înțelegeam că a avut dreptate. Simțea teatrul, îl avea în sânge. Nu era femeia pe care să o prostești. Era Mela Ursu! Numele ei spune mult pentru cei care au legătură cu fenomenul teatral.
Acum numele ei a devenit o amintire. O aminite care va intra în istoria teatrului. Suntem mulți, foarte mulți actori, dar foarte puțini rămân, după dispariția lor fizică, în amintirile urmașilor. Doamna Mela Ursu și-a câștigat acest loc. A fost ceva ce nu se poate descrie… Doar cei care au cunoscut-o bine pot să înțeleagă. Pentru restul, vorbele mele pot să pară un laudatio, poate sensibil, dat… atât. Oricum nu asta contează acum. Ceea ce contează, cu adevărat, este că noi, actorii, și toți cei care au cunoscut-o bine suntem cu sufletul trist. Am rămas, poate, puțin orfani…
Ultima oară am vorbit cu doamna Mela acum o lună. M-a sunat să-mi spună să o caut, când voi ajunge la Cluj ca să ieșim să bem o bere, vis-vis de locuința ei. Era veselă și mi-a spus că „face ea cinste”. Am asigurat-o că o să o caut, să vorbim despre teatru și viață, la o bere, dar că o să plătesc eu. Nu am mai ajuns… Cui îi mai plătesc eu berea acum?
Rămas bun, doamna Mela! Regret enorm că n-am apucat să bem berea aia. Îmi programasem să o bem acum, în ianuarie. Dar dumneavoastră m-ați fentat… O să vă iert, desigur, dar n-o să vă uit. Așa ceva nu pot să uit niciodată, draga mea doamnă, actriță, profesoară și „mămică” Mela Ursu!
Sorin Oros
