Motto: „Actorul dă vorbe multe pentru parale puține!” Matei Millo
Are și Teatrul o zi a lui. Desigur, asta este doar o chestiune simbolică, de fațadă, oarecum. În această zi, prin rotație, deși nu știu cine alege sau desemnează „omul teatrului anual”, o personalitate marcantă, din domeniu, elaborează un discurs, adesea pompos, care trebuie citit în fiecare teatru din lume. Apoi, de obicei, se joacă un spectacol și… gata! Pe cine ajută aceste lucruri? Pe creatorii de teatru? Mă îndoiesc. Ei joacă spectacole, aproape, în fiecare zi. Și de Ziua Îndrăgostiților, și de Ziua Mondială a Apei, și de Ziua Păcălelilor, dar și de Ziua Internațională a Diabeticilor. Joacă și-n zilele pare și-n cele impare. Joacă și atunci când sunt triști, dar și atunci când sunt veseli. Și-atunci…? La rândul lui, publicul nu este „mișcat” de acest eveniment pentru că, așa cum am spus mai sus, el îi vede pe creatorii de teatru aproape zilnic. De fapt, aproape în fiecare seară, la spectacole. Nu cred că spectatorii români sunt interesați de discursul unui regizor polonez, ori de gândurile unui actor indian. Poate dacă fiecare țară ar elabora un discurs propriu, adaptat societății și fenomenului teatral specific nației respective ar interesa pe cineva. Dar așa? Vorba lui Caragiale: „ce căuta neamțu-n Bulgaria?”
Desigur, sună frumos – Ziua Mondială a Teatrului! Dar qui prodest? Pe cine ajută? Pe noi, pe creatorii de teatru nu ne ajută cu nimic. Noi jucăm pe aceleași salarii, de căcat, în orice zile. Pe guvernanți nu îi interesează arta. Nici de soarta noastră, nici de Ziua Mondială a Teatrului. Poate dacă era Ziua Mondială a Banilor, da! Altfel, ce să facă ei pentru noi, creatorii de teatru? Ne ignoră sau ne fut. De iubire nu poate fi vorba. Singurul președinte postdecembrist care era iubitor de teatru și spectator fidel a fost, culmea, Iliescu Ion. Acest om care îmi provoacă greață ne-a iubit. A iubit actorii, mergea la spectacole, cu unii era chiar prieten. Culmea! Iliescu Ion iubea teatrul! Și, credeți-mă, nu e nimic ironic în afirmația mea. Pentru asta merită aplauze. Desigur, pentru toate celelalte merită un glonte sau pușcărie pe viață. Dar el ne-a iubit, fraților! Pe noi, amărâții de actori care nu interesăm pe nimeni, decât, eventual, în campanie electorală. E un paradox… să fii iubit și apreciat de unul care a ucis oameni. Vedeți câtă complexitate incumbă condiția umană? Până la urmă și asasinii au sensibilitățile lor.
Actorii sunt iubiți și admirați, peste tot în lume. La noi sunt doar niște bugetari care cheltuiesc banii aiurea. Politicienii nu înțeleg că nu se poate face artă fără bani. Bine, ei nu înțeleg multe, dar arta, pentru ei, este pe ultimul loc la împărțirea bugetului. Ei nu fac diferența dintre decor și recuzită. Iar mașinistul, în viziunea lor e unul care se ocupă de… mașini! Cunosc un primar, doctor de meserie, care a afirmat că Teatrul a cheltuit 90.000 de lei, într-o stagiune, pe recuzită consumabilă. Neînțelegând că recuzita aia consumabilă era, de fapt, decor. Mai mult, a încercat să dea și indicații repertoriale, neînțelegând istoria acestui popor care a trăit, vremelnic, în componența Imperiului Austru-Ungar, unde da!, au fost cazuri de unguri care le tăiau capul austriecilor sau românilor și invers. Ce pretenții putem avea de la unul ca ăsta? Mă întreb cum trata pacienții, pe vremea când era medic, înainte de a parveni ca primar?! După limba pe care-o vorbeau? Sau după șpaga pe care-o dădeau? L-am văzut la un singur spectacol. Deci ne-a iubit doar o singură dată. Ticălosul!
Suntem oameni și noi, mâncăm, defecăm, trebuie să ne plătim facturile, ratele la bănci, să ne cumpărăm chiloți și ciorapi, destul de des, pentru că ne dezbrăcăm între colegi, în cabine. Nu putem apărea cu chiloții pătați de pișat sau de sânge! Vrem să fim tratați la fel, dar când se vorbește de bugetari auzim doar de cei din sănătate și învățământ. Medicii și profesorii sunt de vreo douăzeci de ori mai mulți decât actorii. În Satu Mare, de exemplu, sunt cam 5.000 de persoane care lucrează în învățământ. La Teatrul de Nord suntem… 130!
Repet, Ziua Mondială a Teatrului nu înseamnă nimic pentru creatorii de teatru din România. Nu putem mânca discursuri ale unor personalități artistice, fie ele din Pakistan, Anglia sau Togo! Dați-ne salarii și atunci ne facem noi zile mondiale când vrem. Și, totodată, vă facem și vouă, ordonatorilor de credite zile mai frumoase. Vă putem face să râdeți sau să plângeți, vă putem emoționa. Voi ne faceți doar să plângem. Și să vă înjurăm.
Sorin Oros
