Motto: „O masă fără vin se numește mic dejun!” Louis Pasteur
Știm deja cu toții că alcoolul este nociv. Învățăm asta în primii zece ani de viață. Apoi, în următorii 50-60 îl consumăm cu plăcere și, adesea, în exces. Fibra hedonistă din gena umană nu ne lasă să acționăm altfel. Omul este un sclav al plăcerilor și, cu toate că știe că alcoolul și tutunul sunt nocive, nu se poate despărți de ele. Însă nu este neapărat vina omului pentru deprinderea acestui obicei. Zeii din Olimp organizau niște agape de pomină pentru acele vremuri. Serbările dionisiace ținute în cinstea lui Dionisos, zeul vinurilor și-al orgiilor erau menite să elibereze omul de inhibiții și constrângeri sociale. Era o serbare prin care oamenii reveneau la o stare mai apropiată de natură. Apoi erau Saturnaliile, serbări stropite din belșug cu vin, serbări care aveau loc în cinstea zeului Saturn, la sfârșitul lunii decembrie. Se poate spune, așadar, că zeii l-au obișnuit pe om cu aceste apucături bachice. Iar omul fiind mai „slab de înger” s-a dedat continuu acestei plăceri care-l apropia mai mult de natură, care-l scăpa de inhibiții.
Alcoolul dă curaj și dezleagă limbile. Desigur, întunecă și rațiunea, dar acest fapt nu se poate constata decât în stare de luciditate. Altfel spus, doar a doua zi, după beție, constatăm ce am spus și făcut ieri, când eram îmbibați cu alcool. Adesea, trebuie să ne spună alții, noi fiind atât de „aburiți” încât nu ne mai amintim nimic.
Dacă alcoolul în cantități rezonabile este benefic pentru organism, în exces, devine otravă. Un păhărel-două de pălincă sau un pahar de vin te scutește de vizitele la medic. Dar dacă bei zece va trebui să afli adresa și orarul unui generalist bun. Desigur, asta odată cu trecerea timpului, pentru că nimeni nu face ciroză hepatică după prima beție. Când te faci, pentru prima dată, „ca porcul” riști, eventual, să-ți împrăștii meniul zilei pe covor și să ai migrene a doua zi. Să promiți apoi, tuturor, că nu mai bei niciodată. Dar, ironia sorții, acest niciodată se materializează în câteva săptămâni, când amicul tău își serbează onomastica. Culegi iar macaroanele de pe covoraș, iei un algocalmin, înjuri și juri… Apoi, cu timpul te obișnuiești și tu, dar și corpul tău. Constați că atunci când bei ai umor, ai curaj și anturajul te apreciază. Corpul deja e antrenat iar creierul îți zburdă când e îmbibat cu alcool. De ce să trăiești ca un pustnic, cu lapte de capră și ceaiuri de tei? Tu ești tânăr, ești potent, ești tare. Acum te poți controla, nu mai ești un începător. Ai fost deja de două-trei ori în comă alcoolică și ești un erou în gașca de prieteni. Începi să bei zilnic. Dar nu, nu ești alcoolic, totul e sub control. De ficat ai uitat, nici nu mai știi că-l ai. Începi să bei alcoolul așa cum bea high-life-ul londonez ceai. Zilnic, după amiaza. Cu timpul sari peste acest obicei și, în loc de micul dejun, tragi o votcă. Sau două. Observi că viața e mai ușoară, iar tu ai mai mult curaj. Când nu-ți iei micul dejun lichid te doare căpățâna și ești agitat. Tremuri! Corpul deja e obișnuit cu alcoolul cel de toate zilele și își cere drepturile. Devii alcoolic. Dar nu recunoști. Ceilalți sunt, dar nicidecum tu. Tu te poți controla. O perioadă… Apoi totul scapă de sub control. Paharele, munca ta, viața… Te blamează toți. Te ocolesc. Un bun amic îți sugerează un consult, o analiză. Respingi ideea cu înverșunare. Tu știi că nu ai nimic, că ești sănătos tun. Nu te doare nimic pentru că alcoolul amorțește. Te enervează doar consoarta care te bate la cap zilnic, te cicălește ca o gaie. Evident că o palmă nu e mare lucru pentru început. Măcar ai liniște o vreme. Dar când te anunță că nu mai are bani pentru fleicile comandate de tine îți sare țandăra. Și dai… Acum nu vrei să o mângâi, ci să o pui la punct. Să priceapă, odată pentru totdeauna, că tu ești stăpânul. Cu doi-trei pumni nu o omori, dar rezolvi problema. Ea, dacă are putere, te părăsește. Dacă nu, stă cu tine, și, uneori, moare. Moare ucisă de tine pentru că ai înfipt cuțitul în mațele ei, deoarece a venit acasă cu pâine în loc de votcă. Mergi la bulău și gata. O viață, două vieți…
Mai există o variantă. Asta e mai bună, nu implică alți oameni, decât pe tine și alcoolul tău, cel de toate zilele… N-apuci să te însori pentru că fiind mereu „parfumat” e greu să găsești o consoartă și nu prea știi cui să-i ceri mâna. Rămâi burlac. Și bei liniștit. Până într-o zi când medicul te anunță că nu mai ai ficat. Bravezi în continuare. Alții au trăit fără o mână, fără un picior. O să trăiești și tu fără ficat. Mare lucru! Un organ, acolo… care știe dureros ce e suta de votcă! Când te duce Salvarea, la spital, încă ești abulic. Abia în salon, peste câteva zile, realizezi că ceva e putred în… Danemarca! Dar ai încredere în doctori. Însă tipul în halat alb te anunță că în Danemarca totul e bine, însă ficatul tău e putred. Nu mai apuci să intri în operație. Mori în agonie, devi o jertfă anonimă și inutilă pe altarul lui Bachus. Nu te plânge nimeni. Dimpotrivă, te mai înjură și cei de la Morgă, când îți fac autopsia, pentru că sunt nevoiți să suporte mirosul înțepător al hoitului tău alcoolizat. În pământ, viermii te ocolesc. Ești acru! Ai devenit inutil până și pentru ei. Ai devenit inutil pentru toată lumea. Ai trăit inutil, mai bine zis. Abia acum realizezi acest lucru. Vrei să te schimbi, dar ești în pământ. Te zbați, dar nu mai poți ieși la lumină. Pământul e greu, te apasă. Și rămâi acolo o eternitate, regretând că ceilalți semeni de-ai tăi zburdă pe deasupra. Ei fac asta pentru că au ficat. Ei fac asta pentru că au băut un pahar-două, nu ca și tine, nouă! Cam asta e diferența între medicament și otravă. Măsura. Și pentru că pomeneam, la început, de zei, tot ei spuneau că trebuie să avem măsură în toate. Cu măsură putem să trăim, să simțim viața, să ne bucurăm de ea. Fără măsură devenim doar niște bucați de carne care hălăduiesc aiurea, ocolite de toți. Chiar și de viermi!
Sorin Oros
