Iată, am intrat într-un nou an calendaristic care vine peste noi bucurându-ne și întristându-ne deopotrivă,din motive uneori știute, alteori doar simțite, ca o adiere de necunoscut. Este din nou o vreme a speranțelor , dar și a scepticismului funciar care necircumscrie existențele prea des încercate de permanente și definitorii decepții.Adevărul este că suntem înașteptare, sub semnul incertitudinilor. Am vrea, dar nu prea îndrăznim săcredem în povestea cu luminița de la capătul tunelului ori cu soarele ce va sărăsară și pe necăjita noastră uliță.Dacă privim superficial, și mai ales în această perioada a festinurilor și sărbătorilor prelungite, am zice căsuntem pe drumul cel bun. Românii (mai ales unii dintre ei), pustiesc de zor magazinele societății noastre de (relativ) consum, iau cu asalt stațiunile de odihnă și agrement din țară din din spații exotice. Sărbătorile creștine înseleau devenit și ele un festival al shoping-ului fără limite, de ai zice că România a ajuns un adevărat pământ al făgăduinței.Cât de departe ne pare epoca de sub sceptrul împușcatului de Crăciun, cu frigul, sărăcia, penuria și viața redusă la o elementaritate, inimaginabilă acum, cu toate suspinele nostalgice pecare le produc unii mai slabi la memorie sau la judecată. Suspinele ce au învedere mai degrabă tinerețea, care a fugit și ea în acest zmucit sfert dedeceniu.Și totuși e departe de a fi bine! Sau măcar satisfăcător. Binele, atât cât există, se distribuie cumplit dealeatoriu și inegal. Cam acesta ar fi, de altfel, capitalismul. Dar pe la noi eca la nimeni. Bogații sunt prea bogați, iar săracii prea săraci. Pospaiul deprosperitate care se poate distinge pe Calea Victoriei, în cartierele rezidențiale, în mall-urile răsărite pe vechile maidane, în stațiuni și cluburieste pentru prea puțini, fiind aproape indecent față de lipsurile în care sezbate o bună parte a aceleiași țări care trăiește undeva prin secolul alXIX-lea ca nivel de confort și civilizație. În România, țară membră a UE, NATOși ce mai vreți dvs., se mai face foame, se mai suferă de frig, se mai moare cuzile prin spitale și prin alte locuri. Lucru valabil și pentru cel mai valoroscapital pe care avem-copiii noștri.De ce se întâmplă astfel?Întrebarea este parțial retorică, deci, cumva cu răspunsuri îndeobștecunoscute. Un retard istoric, niște tradiții păguboase, individualism și egoismexacerbate, convertite în tendințe hrăpărețe ale unora în detrimentul celormulți și neajutorați, etc., etc. Marfă pentru DNA, DIICOT și alte organismecare în chip salutar își exercită, mai nou și din fericire, menirea. Ceea ce ar trebui să se schimbe cugrăbire este prestația clasei politice, pentru că ea este cea chemată să sereformeze și să reformeze societatea purtătoare a tarelor mai sus-menționate.Pentru că la atâta glorie (să nu zicem: beneficii) ar trebui să corespundă totatâta răspundere, spirit vizionar și dăruire. Oare ne vor aduce 2015 și anii cevin mult doritul reviriment?Semne ar mai fi, dar suntem noisiguri că ele reprezintă mai mult decât de doi bani speranță? De prea multe orine-am ars, ca să nu suflăm acum și în iaurt. Oare își va întoarce norocul fațași către noi? Nu știm, dar ar cam fi cazul, pentru că pe lângă mult invocatele și hulitele noastre păcate, avem cel puțin tot atâtea indicibile virtuți carear merita la acest început de veac și mileniu o așteptată și dreaptă răsplată.
Mihail Fodor
