miercuri, aprilie 17, 2024
AcasăLocaleStiri Satu MareCalea luminii (V) Iertarea, postul, comoara adunată în cer – trepte...

Calea luminii (V) Iertarea, postul, comoara adunată în cer – trepte spre trăirea în comuniune cu Dumnezeu (2)

Zis-a Domnul: “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”. (Matei VI; 21)

POSTUL
A doua învăţătură care se desprinde din pericopa evanghelică în discuţie este cea referitoare la post. Despre post am mai vorbit şi ȋn alte articole, dar se impune să mai facem unele precizări. A postit şi Mântuitorul Iisus Hristos patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei IV; 2), în Pustiul Quarantaniei, după ce a primit botezul lui Ioan în râul Iordan. A postit adesea de-a lungul activităţii Sale mesianice, fiind pildă tuturor. Vechimea postului reiese din porunca dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în Grădina Edenului, de a nu mânca din “pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere II; 17). Încălcarea poruncii dumnezeieşti a atras izgonirea lor din Eden. Sfântul Vasile cel Mare zice: “Postul e mai vechi ca legea. Are aceeaşi vârstă ca şi omenirea. Legea postului a fost dată în paradis. Adam a primit întâia oară porunca de a posti: <<Nu mâncaţi din pomul cunoştinţei binelui şi răului>> (Facere II; 17). Cuvântul <<nu mâncaţi>> este o lege a postului şi înfrânării. Dacă Eva ar fi postit şi n-ar fi mâncat din pom, n-ar mai fi avut trebuinţă de postul de acum, că <<n-au trebuinţă cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi>> (Matei IX; 12). Ne-am îmbolnăvit prin păcat, să ne vindecăm prin pocăinţă! Iar pocăinţa fără post este neputincioasă. Îndreaptă-te dar înaintea lui Dumnezeu prin post”. Şi Sfântul Vasile continuă: “N-am postit, şi am fost alungaţi din rai! Să postim dar, ca să ne întoarcem în rai!” (Sfântul Vasile cel Mare, “Omilii şi cuvântări”, Omilia I, cap. III, p. 9, cap. IV, p. 10), ferindu-ne de îmbuibare, care este “un fel de izvor, un fel de rădăcină a tuturor relelor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia I, cap. II, p. 8).
Arătând diferenţa clară dintre postul fariseilor, al celor care postesc doar “de ochii lumii” şi postul creştin, autentic, care produce o schimbare reală înlăuntrul fiinţei noastre, fiind întemeiat pe iubire, iertare, rugăciune, smerenie, bunătate şi caracterizat prin discreţie, Domnul Iisus Hristos afirmă: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei VI; 16-18). De asemenea, tot pentru a semnala această distincţie şi pentru a evidenţia faptul că “postul trupului” este o atitudine sufletească, izvorâtă din smerenie, “leac pentru mântuirea sufletului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia I, cap. II, p. 8), “hrană a sufletului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia I, cap. IV, p. 10: “Şi după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi. Postul face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi; o face să îndrăgească cerul şi pe cele din cer, să socotească o nimica pe cele din lumea aceasta şi să treacă pe lângă ele cu mai multă nepăsare decât pe lângă umbră şi vis. Beţia şi îmbuibarea dimpotrivă, îngreunând mintea şi îngrăşând trupul, robesc sufletul; îl asediază din toate părţile, nu-i lasă sănătoasă puterea de judecată, îl fac să se arunce în prăpăstii şi să lucreze totul împotriva mântuirii lui”) şi “tăierea voii” celei înclinate spre păcat (pentru că smereşte patimile trupului şi le supune sufletului – Sfântul Teodor Studitul, “Cuvinte duhovniceşti”, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia, 1994, Isvoare duhovniceşti V, Cuvântul 54, p. 172), Dumnezeu ne vorbeşte prin proorocul Isaia astfel: “… Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să vă bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă!… Lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei. Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată” (Isaia cap. 58). Iată ce semnificaţie profundă are adevăratul post, fără el mântuirea fiind cu neputinţă de cucerit!
Sunt unii oameni care trăiesc cu falsa impresie că postul reprezintă doar o simplă abţinere, pentru a anumită perioadă de timp, de la mâncare, băutură, distracţii necuviincioase şi alte petreceri. Alţii îl compară cu o dietă sau cu un regim, urmărind nu purificarea sufletului, ci slăbirea trupului din considerente estetice. Contracarând parcă astfel de opinii, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă: “Pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri; trebuie să postim post primit şi bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat, este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfeli, de minciună, de jurământul strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. În ele stă postul cel bun” (Sfântul Vasile cel Mare, “Omilii şi cuvântări”, Omilia a II-a, cap. VII, p. 34). Şi el adaugă faptul că postul este un prilej prin care ne exteriorizăm bucuria sufletului (Sfântul Vasile cel Mare, “Omilii şi cuvântări”, Omilia a II-a, cap. VII, p. 34), prin care ni se înţelepţeşte viaţa, asemănându-ne cu îngerii şi făcându-ne să locuim cu drepţii (Sfântul Vasile cel Mare, “Omilii şi cuvântări”, Omilia a II-a, cap. VI, p. 31), deoarece are un efect purificator: îmblânzeşte pornirile trupului şi facilitează urcuşul sufletului spre Dumnezeu.
Pentru ca postul nostru să fie bineplăcut lui Dumnezeu, se cade ca acesta să pornească din proprie iniţiativă, ca o consecinţă a credinţei ferme că ne poate fi de un mare folos. Apoi, se impune ca el să fie un rod al dragostei noastre faţă de Cerescul Tată, pentru Care suntem în stare să renunţăm, un timp, la mâncare, băutură şi acţiuni păcătoase, trăind “o viaţă de concentrare, de rodire duhovnicească şi completă contopire cu El” (Pr. Toma Chiricuţă, “Anul ȋn predici”, pp. 227-229) şi o floare a dragostei faţă de aproapele, concretizată în sensibilizarea la suferinţele acestuia şi în săvârşirea faptelor bune, în special a milosteniei, spre folosul său. Postul lipsit de fapte bune îşi pierde automat valoarea. “Posturile din afară” nu sunt întotdeauna necesare, dar “postul lăuntric” este necesar în orice vreme, fiindcă acesta înalţă sufletul la Dumnezeu. E bine ca mereu să ne înfrânăm prin post de la săvârşirea faptelor rele, care ne duc inevitabil în stăpânirea diavolului şi să ne apropiem de Dumnezeu. Vorbind despre “postul neîncetat”, Sfântul Isaac Sirul remarca: “Temelia tuturor bunătăţilor şi eliberarea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea ce duce spre lumină şi spre viaţă, e alcătuită din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrânării pântecelui, într-o şedere nemişcată şi într-o meditaţie şi cugetare neîncetată la Dumnezeu. De aici urmează supunerea simţurilor. Din ea, trezvia minţii. Prin aceasta se îmblânzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup. Aceasta aduce blândeţea gândurilor. Din aceasta se nasc mişcările luminoase ale cugetării. De aici vine străduinţa spre faptele iubirii… Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hristos în Împărăţia cerurilor” (Sfântul Isaac Sirul, “Cuvinte despre nevoinţă”, în “Filocalia”, vol. X, Cuvântul XXVI, pp. 142-143).
Ca atare, între post şi celelalte virtuţi se naşte o relaţie de interdependenţă (Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “… eu vreau ca voi să vă curăţiţi cugetul, să vă luaţi rămas bun de la petreceri şi de la îmbuibări şi aşa să primiţi, în sânurile deschise ale minţii voastre, pe mama tuturor bunătăţilor, pe dascălul cuminţeniei şi al întregii virtuţi, adică postul, pentru ca voi să simţiţi mai multă plăcere, iar postul să vă dea leacul trebuincios”. “Omilii la Facere I”, Omilia I, cap. I, p. 6). Sora şi prietena postului este rugăciunea, spun Sfinţii Părinţi. Cu post şi cu rugăciune orice este cu putinţă înaintea Domnului. Postul, jertfă trupească, şi rugăciunea, jertfă sufletească, sunt cele două aripi cu care ne luăm zborul până înaintea tronului dumnezeiesc, aducându-I Domnului laudă şi mulţumire şi exprimându-ne dorinţele noastre de bine. Sfântul Grigorie de Nyssa leagă în mod deosebit postul de milostenie, adică de iubirea faţă de cei săraci şi de facerea de bine, afirmând: “Postul e temelia virtuţii. De pe urma înfrânării prin post trupesc nu se trage niciun folos dacă el nu va fi însoţit şi de cealaltă îndreptare, a postului sufletesc din care postul trupesc şi decurge, de altfel, în chip firesc… Mulţime multă de oameni goi, bolnavi şi fără de adăpost a adus vremea de azi. Mulţime de oameni necăjiţi stau în faţa uşilor fiecăruia. Arată-te plin de bunăvoinţă faţă de fraţii tăi căzuţi în nenorocire! Ceea ce opreşti stomacului tău dăruieşte celui lipsit! Tămăduieşte cu înfrânarea ta înţeleaptă două patimi potrivnice una alteia: îmbuibarea ta şi foamea fratelui tău!” (Sfântul Grigorie de Nyssa, “Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine”, col. PSB, vol. 30, pp. 445-447).
Postul nu constituie o acţiune uşoară, aşa cum s-ar părea, căci vizează, în egala măsură, trupul şi sufletul. Este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi în folosul nostru personal, presupunând anumite sacrificii, dar El nu o lasă nerăsplătită. Prin intermediul postului ne curăţim în interior de orice pornire spre păcat, iar trupul ni se păstrează sănătos prin promovarea şi practicarea cumpătării în mâncare şi băutură. Am putea afirma că postul este o condiţie obligatorie a celui care îşi ia crucea şi-L urmează pe Hristos (Marcu VIII ; 34), fiindcă nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu decât jertfindu-se mai întâi pe sine însuşi. Prin urmare, “să intrăm în limanul sufletelor noastre, adică în post, ca să putem culege de pe urma lui, cu îmbelşugare, roadele cele bune”, conchide Sfântul Ioan Gură de Aur (“Omilii la Facere I”, Omilia I, cap. II, p. 7).

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente