Motto: „O cameră fără cărți e ca un trup fără suflet!” Gilbert Keith Chesterton
Îmi amintesc, destul de vag că prin clasa a III-a sau a IV-a citeam Povești nemuritoare. Mama îmi cumpărase vreo 10 exemplare, le mai am și-acum în bibliotecă. Pe vremea aia nu aveam D.E.X. și nici calculator pe care să caut, rapid, pe Google, cuvintele pe care nu le înțelegeam. Eram fascinat și contrariat, totodată, de unele cuvinte pe care le simțeam ciudate. Atunci am auzit pentru prima dată de calmuc, tadjik, kirghiz, bielorus, armean, leton, eston… Am înțeles că aceste cuvinte desemnau niște popoare din fosta U.R.S.S. Sub titlul fiecărei povești nemuritoare scria „poveste kirghiză”, „poveste letonă”, „poveste tadjikă”, etc. Îmi plăceau… Apoi am citit Cuore – Inimă de copil, Aventurile lui Ton Sawyer și Tom Degețel. Între timp, mama mi-a adus un cărțoi, mare și gros, cum nu mai văzusem până atunci. D.E.X.-ul! Îmi plăcea să caut cuvinte noi și să le memorez. Mai târziu am dat peste Jules Verne. Microbul cărților mă acaparase deja. Deși cărțile bune nu se prea găseau în librăriile patriei noastre comuniste, mama reușea să facă rost de ele, aducându-mi-le acasă. Citeam, aproape zilnic. Inclusiv lecturile obligatorii, de vacanță, care, fie vorba-ntre noi, mă enervau. Mă enervau și pentru că-mi erau impuse dar și pentru că erau plictisitoare. Însă profa de literatură română trebuia să-și facă datoria. Majoritatea erau scrise de autori pe care statul comunist îi agrea. Sadoveanu nu mi-a plăcut deloc. Și, în general, fugeam de autorii români, deși erau obligatorii. Adolescent fiind devoram cărțile de război ale lui Sven Hassel și romanele polițiste ale Aghatei Christie. Aruncam Surâsul Hiroshimei deoparte pentru a afla povestea celor Zece negri mititei.
După Revoluție „s-a dat drumul” la cărți. Apăreau pe piață ca ciupercile. Până când am intrat la facultate am fost „bișnițar”! Vreo patru ani. Făceam naveta Cluj-Napoca–Istanbul, la două săptămâni și aduceam blugi, geci de piele peticite, adidași din plastic, treninguri de fâș, pulovere, chiloți și aur. Se vindeau ca pâinea caldă, iar eu aveam bani… berechet pentru peșcheșuri, chilipiruri, baclavale, iahnii, papuci, tichii, lulele, sarmale și bairamuri! Și pentru femei, evident! Dar și pentru cărți. Devenisem un client fidel al librăriilor. La facultate l-am descoperit pe Dostoievski. M-a fascinat. Tot atunci am întâlnit o fată care „mi-a pus capac”. Cu zece ani mai tânără decât mine, dar de o sută de ori mai citită! Mara – marea mea iubire! Printre partidele de amor îmi vorbea despre filozofii lumii. Orgolios fiind nu îmi plăcea că eram „mai prost” decât ea. Așa i-am cunoscut pe Schopenhauer, Nietzsche, Kierkegaard și Platon. Mi se păreau abisali, grei, aproape de neînțeles. Mara m-a ajutat să-i percep mai ușor. E firesc, când iubești ești în stare să pilotezi și-un avion cu reacție, chit că tu ești doar șofer pe betonieră! Dar poveștile de iubire nu durează o veșnicie și Mara a plecat. Însă „răul” a fost deja făcut. Eram contaminat cu sofisme, truisme, paradigme și definiții. De data asta i-am luat pe-ai noștri, la rând: Cioran, Eliade, Țuțea, Vulcănescu… Apoi a început delirul…
Acum nu mai pot trăi fără cărți. Dacă ar trebui să aleg între un om și o carte, categoric, aș alege cartea.Și nu pentru că omul trădează, ci pentru că o carte îți dă totul, fără să-ți ceară nimic. Cartea îți vorbește tăcând. Te educă și te deșteaptă fără să te deranjeze. Îți oferă instrumentele cu care să te descurci în viață. Te ajută să înțelegi viața și, mai ales, pe tine însuți.
Nu e ușor să citești și, firește, lectura ia timp. Acum, într-o lume în perpetuă goană, după bani, după funcții, după imagine, lectura a devenit o „rara avis”. Tinerii fug ca „dracu de tămâie” de cărți, ceea ce, în timp, îi va transforma în niște inculți fără suflet. Acum ei cred că știu totul, dar la maturitate vor constata că nu știu nimic. Vocabularul lor va fi limitat, restrâns și anost. Se vor înconjura de tehnologie, dar le va lipsi căldura. La urma urmei, ecranul calculatorului este doar o sticlă rece.
Voi, părinți, care vă iubiți copiii necondiționat demonstrați-le acest lucru obligându-i să citească din primele clase primare. Doar așa îi veți „infecta” cu microbul lecturii iar, peste ani, vă vor mulțumi. Altfel, le va fi greu să-și arate iubirea față de voi fiind lipsiți de instrumente. Vor fi reci, seci și inculți. Or, fiecare părinte vrea ca progenitura să fie caldă, deșteaptă și cultă. Doar născându-i și crescându-i vreo 20 de ani nu veți face din ei oameni adevărați. Dar obligându-i să citească și făcându-i să îndrăgească lectura, puteți fi siguri că se vor descurca mult mai ușor în viața în care i-ați lansat. Altfel, veți perpetua doar specia umană, adesea, inutil. Ceea ce e o labă tristă!
Sorin Oros
