miercuri, februarie 28, 2024
AcasăsusViața – o călătorie, bătrânețea – un bilanț, moartea – un prag

Viața – o călătorie, bătrânețea – un bilanț, moartea – un prag

Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că noi nu avem aici cetate stătătoare (Evrei 13,14). Patria noastră este în ceruri. Iar viața prin lumea acesta, ea însăși un stadion duhovnicesc, este o călătorie și o luptă, în vederea unui răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată și spre dobândirea mânturii.

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, „sfântul cărților” sau „sfântul Filocaliei”, definea timpul vieții prezente ca fiind intervalul sau durata dintre bătaia sau apelul lui Dumnezeu la poarta sufletului nostru și dragostea noastră de a-I răspunde. 

Viața este o alternanță între păcat și virtute, un război nevăzut împotriva păcatelor și a patimilor, ca forme ale răului din lume, din viața și din sufletul nostru, spre dobândirea și lucrarea virtuților creștine, care îl apropie pe om tot mai mult de Dumnezeu, unindu-L cu Acesta, în iubire infinită și lumină neapusă. 

Păcatul reprezintă realitatea cea mai dramatică a vieții umane, greșirea țintei și abaterea omului de la scopul esențial al vieții sale. Ca boală a sufletului, el are efecte profunde asupra vieții umane, trupești și spirituale, asupra lumii întregi, dar mai ales asupra relației cu Dumnezeu, ridicându-se ca un zid despărțitor în calea unirii omului cu Părintele său Ceresc. Dacă păcatul este o cădere accidentală, el se permanentizează în patimi, care reprezintă boala generalizată, „cancerul” vieții morale, „septicemie” a trupului și a duhului.

În itinerariul său spre desăvârșire, sufletul are nevoie de un povățuitor duhovnicesc, pe care îl află în persoana duhovnicului, omul și glasul lui Dumnezeu, din adâncul sufletului. Cu inimă de mamă, părintele duhovnicesc, un adevărat director de conștiință, ne însoțește și parcurge împreună cu noi calea sau drumul sinuos și plin de ispite al mântuirii. Inspirat de Dumnezeu, Căruia I-a închinat întreaga viață, acesta ne ferește de căderi, și chiar și când acestea s-au petrecut, ne ajută să ne ridicăm și să continuăm drumul.

Din cauza păcatului strămoșesc, amplificat în păcatele personale, au intrat în lumea și în viața omului suferințele și durerile, bolile și moartea. Astfel, viața este o permanentă alternanță între momentele de bucurie și cele de încercare, însă adevăratul creștin dobândește atât în cele dintâi, cât și în cele de pe urmă, tărie spirituală, noblețe sufletească și demnitate morală. 

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae exprima acest adevăr în cuvinte de un farmec și o profunzime deosebită:

De pe dealurile bucuriilor – în văile necazurilor, așa decurge viața omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres chiar în aceste alternanțe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulțumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranța necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum zice Ioan Scărarul, pentru siguranța bucuriilor ce vor urma. Deci, fie cât de schimbatoare împrejurările externe în care se desfășoară viața omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi da o statornică liniște. E tăria spiritului în fața valurilor lumii.

Maturitatea și senectutea – vârstă a răscumpărării din păcate și a ridicării din patimi

Se spune că la bătrânețe, culegi ceea ce ai semănat la tinerețe sau că o tinerețe cumpătată este speranța unei bătrâneți lungi și frumoase. Indiferent de starea de sănătate personală tot mai schimbătoare și precară, perioada maturității și a bătrâneții trebuie să fie o etapă a acumulărilor, dar și a evaluărilor. Părinților duhovnicești de altă dată spuneau: „Tinerețea, de-ar ști; bătrânețea, de-ar putea!” Dacă, pe măsură ce înaintăm în vârstă, încep să slăbească puterile fizice, nu același lucru se întâmplă în plan spiritual. Timpul maturității și al bătrâneții este o perioadă în care fiecare dintre noi trebuie să ne facem bilanțul vieții, din perspectiva judecății la care ne vom prezenta, și, atât cât mai putem, să sporim în fapte bune, de virtute, cu speranța că răspunsul va fi unul bun, iar răsplata, una fericită – comuniunea cu Dumnezeu-Iubire. 

Credința creștină acordă o deosebită valoare vârstei mature din viața unei persoane, considerând că inclusiv încercările, necazurile, suferințele, bolile, într-un cuvânt „pătimirile fără de voie”, ce caracterizează această vârstă, au o valoare pozitivă și mântuitoare, constituind o formă de asceză, „de nevoie”, dacă nu a avut un program ascetic de viață, asumat „de bună voie”, la tinerețe, adică atunci când ar fi putut. Pătimirile trupești și sufletești reprezintă „mântuirea prescurtată”, o cale mai scurtă și mai dureroasă, dar eficientă, de dobândire a iertării de pe urma imperfecțiunilor sau a nedeplinătăților anterioare, spre mântuire. Într-o exprimare de un farmec duhovnicesc aparte, Cuviosul Paisie Aghioritul spunea că „pașaportul către preadulcele rai are neapărată nevoie de viza încercărilor”, fără de care nu se poate pătrunde în Împărăția lui Dumnezeu. Suferințele, mai scurte sau mai îndelungate, mai ușoare sau mai apăsătoare, de la sfârșitul vieții, constituie o cale de răscumpărare din păcat și de mântuire.

„Dacă vei muri înainte de a muri,  nu vei muri când vei muri”. Moartea – prag și pas către veșnicie

Spiritualitatea ortodoxă nu privește moartea cu tragism și dramatism, cu descurajare și disperare, ca pe un eșec al vieții și un final tragic sau lamentabil al ei, dincolo de care nu mai există nimic. Ea îndeamnă la responsabilizare, ca și cum clipa prezentă ar fi ultima clipă a vieții și, astfel, ultima ocazie și șansă de îndreptare și de mântuire. Și, întrucât nu cunoaștem nici ziua și nici ceasul morții, Părinții duhovnicești ne recomandă să trăim fiecare clipă ca și cum ar fi definitivă și ultimă. Sfântul Antonie cel Mare consideră că acela care are moartea în mintea sa, își agoniște viața veșnică, iar Sfântul Isaac Sirul ne recomandă: „Fii ca și mort în viața ta, ca să fii viu în fața lui Dumnezeu”. O frumoasă pisanie din Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului, spune: „Dacă vei muri înainte de a muri,  nu vei muri când vei muri”, adică, dacă vom trăi în smerenie și pocăință în această viață, ne vom învrednici de răsplata fericirii în Împărăția viitoare și veșnică.

Credința ortodoxă, prin glasul Sfinților ei Părinți, de Dumnezeu inspirați, consideră moartea un prag și un pas către veșnicie. Nu întâmplător, în lista sau „catalogul” virtuților creștine, cugetarea la moarte – și mai ales la judecata ce îi va urma – are o mare valoare. De altfel, Sfinții Părinți vorbesc despre mai multe morți prin care trece omul, înțelegând prin acestea etapele vieții: copilăria, tinerețea, bătrânețea; și despre mai multe feluri de moarte: fizică – la despărțirea sufletului de trupul trecător; spirituală – prin păcate și patimi; și veșnică – moartea în fărădelegi fără pocăință.

Medicul tanatolog Elisabeth Kubler-Ross a studiat experiențele persoanelor aflate în pragul morții, stabilind cinci etape prin care trec acestea, din punct de vedere al trăirilor emoționale și spirituale, de la negare, revoltă, negociere, depresie și acceptare. 

Referindu-se la clipa despărțirii sufletului de trup și a „mutării” dintre noi a unei persoane dragi, ea numește această stare „liniștea de dincolo de cuvinte” și o descrie astfel: 

„Există un moment în viața unui pacient când durerea încetează să existe, când mintea alunecă pe furiș într-o stare fără vise, când nevoia de hrănire devine minimă, iar conștientizarea mediului înconjurător aproape dispare în întuneric. Acesta este momentul în care rudele se plimbă fără încetare pe holurile spitalului, răvășite de așteptare, fără a mai ști dacă trebuie să se întoarcă acasă, pentru a avea grijă de cei vii sau să rămână pe loc, pentru a fi prin preajmă când va surveni momentul morții. Este momentul în care este prea târziu pentru cuvinte și, totuși, un moment în care strigătul după ajutor al rudelor se manifestă cel mai pregnant, cu sau fără cuvinte. Este prea târziu pentru alte intervenții medicale (și prea crud să se realizeze, deși sunt rezultatul bunelor intenții, atunci când ele apucă să se facă), însă, în egală măsură, este prea devreme pentru despărțirea finală de bolnavul aflat în agonie. Este cel mai greu moment pentru rudele apropiate ale acestuia, deoarece ele sunt sfâșiate între dorința de a pleca și de a se termina totul mai repede, pe de o parte, și pe de altă parte, de a se agăța de ceva ce este pe cale să se piardă pentru totdeauna. Este momentul pentru aplicarea terapiei liniștirii, în cazul pacientului, și a terapiei disponibilității, în cazul rudelor. (…)

Cei care găsesc puterea și dragostea necesare pentru a sta la căpătâiul bolnavului muribund, înconjurați de liniștea de dincolo de cuvinte, vor ști că acest moment nu este nici înspăimântător, nici dureros, ci doar o încetare pașnică a funcțiilor trupului. Urmărind moartea cuminte a unei ființe umane, o vom putea asemăna cu urma de pe cer lăsată de o stea căzătoare. Una din milionul de luminițe de pe cerul vast al nopții, a cărei strălucire răbufnește vremelnic pentru o secundă, doar pentru a dispărea apoi pentru totdeauna în noaptea fără de sfârșit. A fi terapeutul unui pacient muribund ne face să fim conștienți de unicitatea fiecărui individ, în vasta mare a omenirii. Ne face să fim conștienți de caracterul nostru limitat, în general, de timpul nostru de viață atât de limitat. Puțini dintre noi depășesc vârsta celor trei cifre și, totuși, majoritatea creăm și trăim o biografie unică, împletindu-ne destinele în pânza nesfârșită a istoriei omenirii”. 

Într-o notă profund creștină, mitropolitul Antonie de Suroj, vorbind despre viață, boală și moarte, descrie astfel acompanierea celor dragi, în ultimele clipe ale vieții lor: 

„La începutul războiului, practicam medicina la secția de chirurgie a unui spital de campanie și pe secția mea se afla un soldat în agonie. Îl asistam în timpul zilei. Dar, într-o seară, m-am apropiat de el, l-am privit și mi-a devenit clar că nu mai avea mult timp de trăit. Îl întreb: «Cum te simți?» Se uită la mine cu o privire adâncă și senină – era țăran, simțeai în el acea pace a câmpiilor, a pădurilor, a unei vieți trăite în tihna ritmului firesc al vieții la țară – și-mi spuse: «În noaptea asta voi muri». I-am răspuns: «Da, azi vei muri. Ți-e frică?» «Nu mi-e frică să mor, dar mă doare să mor cu desăvârșire singur. Dacă muream acasă, femeia mea ar fi fost lângă mine, mama mea, copiii mei, vecinii mei, dar aici nu e nimeni». Îi spun: «Nu, nu e chiar așa. Voi rămâne eu lângă tine». «Nu poți sta cu mine toată noaptea». «Ba sigur că pot!» El reflectă puțin și apoi adăugă: «Spui tu așa…, dar chiar dacă nu vei pleca de aici, în timp ce vom vorbi și voi fi conștient de prezența ta, la un moment dat te voi pierde și voi pleca de unul singur în cel mai greu moment dintre toate, acela al morții». I-am răspuns: «Nu, nu va fi așa. Voi rămâne lângă tine. La început vom discuta, tu îmi vei vorbi despre satul tău, îmi vei da adresa familiei tale – după moartea ta, îi voi scrie, și dacă va fi posibil, o voi vizita, atunci când războiul se va sfârși. Apoi tu vei începe să te simți slăbit și nu vei mai fi în stare să vorbești, dar vei putea să mă privești. Îți voi lua apoi mâna. La început vei ține ochii deschiși și mă vei vedea, apoi îi vei închide și nu mă vei mai putea vedea, nu vei mai avea puterea să-i deschizi, dar îmi vei simți mâna în mâna ta, sau mâna ta în a mea. Încetul cu încetul, te vei îndepărta. Îmi voi da seama de asta și, la intervale repetate de timp, îți voi strânge mâna ca să simți că nu am plecat și că sunt mereu aici. La un moment dat nu vei mai răspunde la strângerea mâinii mele pentru că tu nu vei mai fi aici. Mâna ta mă va slăbi și voi ști atunci că ai plecat. Iar tu vei ști că, până în ultima clipă, nu ai fost singur».

Și așa s-a și întâmplat. Acest exemplu este unul între altele. Ca regulă generală, asistam toți muribunzii din spitalul nostru, nu numai pe secția mea, ci și în altele, și de fiecare dată se repeta, dacă nu același scenariu, cel puțin aceeași reciprocitate a relației: Nu, nu ești singur”.

După această „liniște de dincolo de cuvinte”, sufletul pătrunde într-un alt spațiu și o altă lume – cea veșnică – în care va primi răsplata faptelor sale din viața sa vremelnică, în lume și în trup: fericirea comuniunii cu Părintele Ceresc și cu aleșii Săi; sau, dimpotrivă, viețuirea veșnică în compania duhurilor rele, întunecate și viclene. 

-Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu-

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente