Răbdarea este o mare virtute numai dacă e unită cu smerita cugetare. Ea aduce biruinţă şi prăznuire în sufletele celor ce cred în Hristos, printr-o bucurie paşnică. Noi fericim pe cei ce au răbdat (Iac. 5, 11), pentru că ne dăm seama de măreţia acestei nevoinţe.
Există două feluri de răbdare: unul este cel obişnuit, omenesc, nedesăvârşit după manifestările şi motivele răbdării, şi îl vom numi lumesc. Iar celălalt este desăvârşita răbdare, amintită prin neobişnuitele semne ale îndelungii răbdări dumnezeieşti. Aceasta este răbdarea creştinească. Ea începe acolo unde sfârşeşte obişnuita răbdare. Izvoarele ei sunt în nesecatul har dumnezeiesc, dăruit din abundenţă celor smeriţi.
Care răbdare a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul, atunci când ne învaţă să ne rugăm în acest chip: „Iar duhul răbdării dă-mi-l mie, Doamne!”? In mod cert, nu răbdarea omenească, cu nedesăvârşirile ei, ci acea răbdare care îşi are temelia în Dumnezeu – harică, fără prihană, desăvârşită răbdare -, pentru că aceasta ne conduce către mântuirea cea veşnică. Aceasta este răbdarea despre care Hristos spune: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre! (Lc. 21, 19) Aceasta este răbdarea în numele lui Dumnezeu, răbdarea creştinului, care doreşte să dezrădăcineze din sine păcatele contrare ei: supărarea, mânia, răzbunarea, răutatea, osândirea şi altele. Aceasta este răbdarea care se arată cu putere între răutăţile din lumea aceasta şi care biruie şi păcatul, şi pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobândirea unei asemenea răbdări, merită ca omul să se roage şi să se ostenească.
Necunoscătorii credinţei creştine au cunoştinţă, de asemenea, despre răbdare şi o practică, preţuind-o foarte mult. Dar cât de săracă şi nedesăvârşită este aceasta, şi atât după îndemnuri cât şi după realizarea ei, în comparaţie cu răbdarea despre care ne învaţă Hristos! Iată şi ilustrări în acest sens:
Mulţi oameni necredincioşi au intrat în conflict cu cunoscuţii lor ori cu unii vecini răi, şi au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, arătând până la o vreme către aceştia răbdare. Insă pentru ce? Pentru că se tem că acei oameni pot să le producă şi mai mari necazuri. Motivul răbdării lor ţine de un interes pământesc: fuga de probleme şi mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, răbdarea nu are o valoare morală deosebită, chiar dacă este mai bună decât violenţa, nerăbdarea şi răzbunarea.
Cel ce ne îndeamnă către mândra răbdare lumească este mândrul satana. El se teme de puterea mântuitoare a răbdării creştineşti şi urmăreşte să o înlocuiască cu o prefăcută „virtute”, care este o răbdare plină de mândrie. Este adevărat că cel mai adesea el îndeamnă oamenii către nerăbdare, căci din ea adună cele mai mari izbânzi: cearta între cei apropiaţi, aprinderea focului urii între aceştia, aţâţarea către răzbunare şi altele. Insă el poate să înveţe şi spre răbdare, atunci când este vorba de oamenii care preţuiesc virtutea şi doresc să se fălească cu ea. In asemenea cazuri, prin manifestarea părutei virtuţi a răbdării lipsite de har, el abate oamenii de la năzuinţa de a atinge adevărata răbdare. Urmarea pentru el ar fi de nesuportat, pentru că aceasta îl doboară. Iar prin răbdarea cea lipsită de har, în cele din unnă el iese plin de biruinţă. Părută poleială a răbdării lumeşti ameţeşte cu mulţumirea de sine deşartele suflete şi ele sunt pregătite să se dedea uneori la mari „nevoinţe”, ca să pătrundă şi mai adânc în plăcutele valuri ale pierzătoarei slave deşarte.
Stihia diavolului este mândria. Implinitorii plini de mândrie ai răbdării sunt, totodată, nevoitori şi slujitori ai satanei. Răbdarea le e duşman acestora, însă ei rabdă şi se admiră pentru comportarea lor „măreaţă”, rămânând orbi la caracterul ei păcătos, ascuns sub mantia fascinantei „bunei înrudiri” exterioare. Răbdarea lor este ieftină şi uşor atinge „virtutea”.
Nu astfel se întâmplă şi cu nevoitorii creştini pe calea răbdării. Pentru aceştia nu există realizări lesnicioase, ci o luptă cumplită – luptă cu întunecatele puteri diavoleşti (Efes. 6, 12), şi o războire până la sânge (Evr. 12, 4) cu propriile patimi păcătoase. Ei nu îşi dau seama de realizările lor, nu îşi contemplă virtuţile, ci în permanenţă încearcă o sinceră nemulţumire de sine, la care contribuie însuşi Dumnezeu .
-ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV-
