Fiecare nou regim care se instaurează, trăiește o bună vreme din regurgitarea greșelilor antecesorilor. Lucrurile merg în continuare prost, pentru că ăia care ne-au guvernat înainte, au făcut numai și numai fărădelegi, iar măsurile pe care aceștia le-au luat, au fost catastrofale și acum sunt foarte greu de remediat toate aceste nefaste consecințe.
Există, e drept, o perioadă de grație, oamenii și-au pus mult prea multe speranțe în noua putere, ca s-o abandoneze, așa, cu una cu două.
Normal, această perioadă ar trebui folosită pentru cimentarea credibilității noii puteri. Ar trebui ca oamenii să simtă măcar că nu este mai rău decât ieri, dacă de mai bine nici nu poate fi vorba.
Este penibil să folosești aceleași sloganuri din cauza cărora guvernarea trecută a fost înfrântă.
Și mai penibil însă este ca noua opoziție să atace exact cu aceleași arme, cu care a fost doborâtă anul trecut.
Este un cerc vicios dar care poate avea consecințe extrem de pernicioase pentru viitorul politic al acestei țări buimace, care într-un sfert de veac de așa zisă democrație, nu prea a reușit să deprindă multe din mecanismele reale ale acestui exercițiu.
Pornim însă de la necruțătoarea constatare că sărăcia este deja emblematică în România. Pe fondul unei crize economice pandemice este foarte greu să vorbim despre creștere economică sau bunăstare.
Noi, care am dus-o cel mai prost și în vremea comunismului, din întreg lagărul comunist est – european, nu putem pretinde să avem cel mai îndestulat trai acum, când până și mult doritul capitalism, dă alarmante semne de rateu.
Cu bunele și relele lor, politicienii noștri nu sunt chiar atât de iresponsabili ca să vrea să facă rău acestei țări, cu tot dinadinsul. De multe ori, haosul vine din nepricepere. Există deja percepția, abundent vehiculată de mass – media, că tot mai mulți neaveniți s-au cocoțat pe puntea de comandă a nației, iar lipsa lor de expertiză se traduce în tot soiul de ocluzii și confuzii sociale și politice.
Eșalonul doi din ministere, corpul funcționarilor, cu adânci rădăcini în epocile anterioare, nu are niciun interes să schimbe ceva.
Orice schimbare, înseamnă pentru ei, un efort suplimentar și cine știe, poate chiar pierderea unui loc de muncă foarte confortabil și bine gratificat.
Dacă se găsește totuși, un demnitar care să spună că vrea să facă transformări structurale, imediat, marii specialiști din subordine, se vor strădui să-l convingă de inutilitatea, ba chiar pericolul pe care-l reprezintă acest riscant demers, iar dacă, totuși, marele șef se încăpățânează să o țină pe a lui, atunci funcționărimea hârșită în rele, se va mobiliza urgent și va avea grijă să-l înece pe acest temerar, într-un ocean de hârțogăraie și până la urmă, va fi tot așa cum doresc ei.
Poate că Puterea nu-i altceva decât o ademenitoare capcană, care te învăluie, te îmbrobodește până ce începi să vezi lucrurile altfel. Altfel decât atunci când strigai în stradă împotriva celui căruia astăzi îi ocupi biroul.
Între protestatarul de ieri și demnitarul de astăzi, una și aceeași persoană, ipostaziată în volutele existențiale, nu s-ar mai prea infiripa niciun dialog.
Peste ochii lui, altădată iscoditori, s-a lăsat pânza molatică a automulțumirii, a suficienței izvorâte din noul statut de barosan guvernamental.
În cele din urmă însă, vine ceasul bilanțului. Și constați că susținătorii tăi de ieri ți-au întors spatele cu dispreț. Degeaba mai apeși pe butoane, că firele au fost tăiate foarte demult, iar „operatorii” își ascuțesc temeinic foarfecele pentru succesorul tău, care va avea – fatalmente – aceeași soartă.
Beția puterii este una extrem de plăcută și poate de aceea mahmureala de a doua zi de după pierderea alegerilor, este atât de depresivă.
Pentru oameni, Puterea este nu doar un simplu exercițiu de seducție, ci și o jucărie foarte dragă. Atunci când jucăria aceasta, recuzită obligatorie a oricărui divertisment, va deveni o unealtă de lucru folosită eficient, poate că vor începe să se miște puțin, anchilozatele organisme statale. Poate că nu vom avea atâția politicieni cu capul în nori, agramați și ticăloși.
Dar pentru ca o jucărie să se transforme în unealtă, ar trebui să renunțăm în primul rând să tot mestecăm între dinți, tutunul prost al trecutului. Să luăm o gură de aer proaspăt și să ne punem pe treabă.
Pentru că succesivele regurgitări induc până la urmă, o stare de vomă, iar lehamitea este unul dintre uriașele neșanse care pândesc de după colț, nevolnica noastră democrație…
Felician POP
