Pocăinţa este Taina prin care creştinul, căindu-se sincer de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului, primeşte de la Dumnezeu, prin dezlegarea slujitorului Său, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din care căzuse datorită lor. Astfel, luând hotărârea de a se îndrepta, penitentul se apropie de Dumnezeu în scaunul mărturisirii cu umilinţă şi cu inima înfrântă, mărturisind preotului toate păcatele săvârşite de la ultima sa Spovedanie. Manifestând părere de rău şi căinţă pentru păcate, el promite că în viitor se va strădui să nu le mai repete. După poveţele necesare, preotul dă credinciosului canonul sau epitimia, ca printr-o anumită strădanie personală să-şi amintească de gravitatea păcatului şi de condiţia lui trecătoare.[ Vezi Preot prof. dr. Isidor Todoran şi Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, “Teologia dogmatică”, Bucureşti, 1991, p. 347.] Apoi, preotul acordă dezlegarea de păcate celui ce s-a mărturisit. Conform Sfântului Nicodim Aghioritul,[ Sfântul Nicodim Aghioritul, “Carte foarte folositoare de suflet”, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997, p. 132.] părţile pocăinţei sunt trei: zdrobirea inimii, mărturisirea păcatelor şi împlinirea canonului, iar Gheorghe Koressios, în cartea lui despre Taine, mai adaugă şi el o parte a pocăinţei: dezlegarea de păcat, care se face de către Darul Sfântului Duh, prin mijlocirea duhovnicului, aceasta numindu-se şi “cheie”, întrucât conţine însăşi Taina pocăinţei.[ Apud ibidem.]
Am putea afirma, explică Părintele Dumitru Stăniloae, că Taina Mărturisirii sau a Pocăinţei este o Taină a comunicării intime şi sincere între credincios şi preot. Prin intermediul ei, preotul pătrunde în sufletul credinciosului, care i se deschide de bunăvoie. Credinciosul nu face numai o mărturisire generală de credinţă şi nu îşi ia numai un angajament general pentru o viaţă nouă în Hristos, ci îşi destăinuie intimităţile sufletului său în ceea ce au ele neputincios să reziste cu fermitate împotriva păcatelor. Preotul i se înfăţişează ca vorbindu-i în numele Domnului. Penitentul îşi descoperă taina sa cu toată sinceritatea preotului ca nimănui altuia, fiind pe deplin convins că acesta, ca organ văzut al lui Hristos, nu va spune nimănui secretul său, că nu va râde niciodată de slăbiciunile sale, nu le va divulga şi nici nu va manifesta surprindere ascultând cele mai grave abateri ale lui. Prin urmare, între ei se stabileşte o legătură sufletească profundă şi intimă, cu totul deosebită, o prietenie unică.[ Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, Bucureşti, 1997, pp. 87-88.]
În intimitatea Tainei Mărturisirii participă trei persoane: duhovnicul, penitentul şi Hristos-Doctorul.[ Episcop Kallistos Ware, “Împărăţia lăuntrică”, Bucureşti, 1996, p. 53.] În această relaţie de intimitate este prezent în chip nevăzut, dar transparent şi simţit în mod tainic, Însuşi Hristos, El fiind Cel Care iartă în urma dezlegării datǎ de preot. Credinciosul ştie acest lucru şi tocmai de aceea îşi deschide sufletul şi-şi destăinuie păcatele şi slăbiciunile cu toată sinceritatea, seriozitatea şi căinţa, căci mărturisirea lui nu se face numai înaintea omului care poate fi minţit, ci în faţa lui Hristos-Dumnezeu, Care caută în inima şi sufletul omului şi Care nu poate fi minţit.
În societatea contemporană, omul duce o viaţă agitată. Omul modern se ruşinează adesea să-şi divulge păcatele, considerând acest fapt ca un act de umilire, nedemn de mândria sa. Pe de altă parte, simte şi el nevoia uneori să-şi descarce conştiinţa înaintea cuiva, iar preotul este persoana indicată, care îi inspiră încredere.[ Pr. prof. dr. D. Stăniloae, “Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. III, p. 89.] Alteori îşi deschide sufletul în faţa unui psiholog. Ambele metode dau roade, dar între ele există o deosebire fundamentală, pe care Părintele Teofil Pârâian o surprinde foarte bine: “O şedinţă la psiholog este la nivelul omului, o spovedanie implică harul dumnezeiesc”. Şi tocmai în dobândirea acestui har al Sfântului Duh şi păstrarea lui rezidă autentica viaţă creştină. Sfântul Serafim de Sarov, în cartea sa “Scopul vieţii creştine”, afirmă: “Rugăciunea, postul, privegherea şi alte nevoinţe creştineşti, oricât ar fi de bune prin ele însele, totuşi, scopul vieţii noastre creştine nu poate să stea numai în îndeplinirea acestora, cu toate că ele pot servi ca mijloace absolut trebuitoare la atingerea acestui scop. Adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherile, milosteniile şi toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt”.[ Sfântul Serafim de Sarov, “Scopul vieţii creştine”, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, p. 7.]
Păcatele nu pot fi iertate fără mărturisirea lor sinceră şi completă. Domnul nu cere acest lucru pentru că nu ne-ar cunoaşte păcatele, ci pentru că mărturisirea lor e un semn de căinţă reală şi de încredere în Dumnezeu şi în preotul care-L reprezintă. Prin mărturisire şi părere sinceră de rău, penitentul face primul act de ridicare deasupra păcatului.[ Pr. prof. dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 90.] Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “Pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii. Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului, atunci când nu ne pierdem nădejdea. De păcătuieşti în fiecare zi pocăieşte-te! Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă”.[ Sfântul Ioan Gură de Aur, “Cuvânt despre pocăinţă”, în vol. “Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei. Omilii şi cuvântări”, Râmnicu Vâlcea, 1996, p. 149. Vezi şi: Sfȃntul Ioan Gurǎ de Aur, “Omilie despre pocăinţă şi despre cei ce pleacă de la Sfânta Liturghie”, în vol. “Din ospăţul Stăpânului”, Editura Adonai, 1995, pp. 185-190.]
În altă ordine de idei, lucrurile care fac atât de necesară Taina Pocăinţei sunt, pe de o parte, firea păcatului, iar pe de altă parte, firea conştiinţei noastre.[ A se vedea Sfântul Teofan Mărturisitorul, “Calea spre mântuire sau Manualul desăvârşitei prefaceri duhovniceşti”, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 191-192. ] Când comitem un păcat, deşi avem impresia că nu rămân urme asupra noastră, totuşi acesta sapă urme adânci în interiorul şi exteriorul nostru, dar mai ales în cer, “în cărţile judecăţii dumnezeieşti”. Săvârşirea păcatului ne trezeşte conştiinţa, care ne îndeamnă la căinţă. Astfel, apropiindu-ne de Taina Pocăinţei, simţim o uşurare interioară, ne deschidem uşa sufletului, primim dezlegare de păcate şi fiinţa noastră este inundată de harul dumnezeiesc. Harul nu se coboară decât în urma curăţirii de păcate, iar dezlegarea dată de duhovnic în scaunul mărturisirii este confirmată sus de către Dumnezeu. Acum conştiinţa îşi redobândeşte liniştea, iar voinţa omului se reangajează în făptuirea binelui.
În cadrul mărturisirii, preotul exercită rolul unui judecător, dar şi cel al unui medic, care apreciază şi dă sfaturile cele mai indicate pentru vindecarea sufletului. Preotul dă, în numele Domnului, “canonul” sau “epitimia”, adică aplică canoanele prevăzute pentru diferitele păcate. Acestea nu au ca scop pedepsirea, ci vindecarea credinciosului. Tradiţia Bisericii nu cunoaşte păcate neiertabile, afirmă Părintele Dumitru Stăniloae.[ Op. cit., p. 91.] Expresia Mântuitorului: “cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan XX; 23), are un înţeles general. Sfântul Isaac Sirul zice: “Nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”,[ Apud “Grădina de flori duhovniceşti”, p. 293.] iar Sfântul Marcu Ascetul spune: “Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar dacă s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit. Cel ce se pocăieşte cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îşi va câştiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu. Nimenea nu e atât de bun şi de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieşte”.[ Sfântul Marcu Ascetul, “Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte”, în “Filocalia”, vol. I, cap. 41-42, p. 316 şi cap. 78, p. 320.] Dacă în Evanghelia după Matei, cap. XII, v. 31-32, se spune că blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată, de aici trebuie să înţelegem învârtoşarea celor care nu vor să se căiască pentru păcatele lor.[ Hristu Andrutsos, apud Pr. prof. dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 92.] Preotul duhovnic este în măsură să hotărască canonul cel mai potrivit pentru contracararea păcatelor şi eradicarea acestora, inclusiv oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pentru o anumită perioadă de timp, când e cazul. Ca terapeutică spirituală sau pedagogie a Spovedaniei, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: “Dar pentru ca să ne putem deştepta, avem nevoie de pocăinţă adâncă şi de multe lacrimi, ca să dobândim iertare, pentru că am păcătuit – dar nu simţim păcatul – şi pentru că păcatele noastre-s mari, mai mari decât iertarea. Totuşi, chiar dacă păcatele noastre-s mai mari decât iertarea, dacă ne pocăim vom fi încununaţi. Iar prin pocăinţă nu înţeleg numai depărtarea de păcatele de mai înainte, ci şi săvârşirea de fapte bune, mai mari decât păcatele. Că nu-i de ajuns pentru însănătoşirea noastră să scoatem numai săgeata din trup, ci trebuie să punem şi leacuri pe rană”.[ Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Matei”, Omilia X, cap. VI, p. 128.] Ca atare, preotul îl îndeamnă pe creştin la exercitarea virtuţii, în defavoarea pasiunilor, păcatelor şi viciilor, care îl stăpâniseră până în acel moment. Iată de ce scria Herma următoarele cuvinte: “Pocăinţa este o lucrare de mare inteligenţă”.[ Herma, apud Kallistos Ware, op. cit., p. 46.]
Am constatat importanţa colosală pe care o are, în strădania noastră de a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu, conştientizarea stării de păcătoşenie în care am căzut prin propria voinţă şi pocăinţa. Isaia Pustnicul spunea: “Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va depărta de la toate ce nasc păcatul”.[ Isaia Pustnicul, “Despre păzirea minţii”, în “Filocalia”, vol. I, cap. 6, p. 479.] Şi “la tot lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu vei păcătui niciodată”.[ Ibidem, cap. 27, p. 486.] Hotărârea de a nu mai păcătui, creştinul este dator să o pună în practică. Nu este suficient să-ţi plângi păcatele, ci trebuie ca pe viitor să le şi eviţi. Se impune ca penitentul să aibă ferma convingere că Dumnezeu îl iartă, dacă îi pare sincer rău pentru păcatele lui pe care le mărturiseşte în întregime, uneori spălându-le cu propriile sale lacrimi.
Ţinând cont de sfaturile date de către duhovnic şi dispunând spre bine de libera sa voinţă, credinciosul se va angaja pe drumul ce duce spre Dumnezeu. Numai prin pocăinţă adâncă ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos şi numai aşa dobândim harul mântuitor al Duhului Sfânt. Spovedania sau Pocăinţa este “Taina eliberării, a vindecării, a bucuriei, a unirii cu Domnul”[ Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Episcop-Vicar, “Cuvântul dragostei”, Cluj-Napoca, 1997, p. 112.], necesitând o maximă atenţie atât din partea preotului duhovnic, cât şi a penitentului. Şi multă bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca XV; 7). Dumnezeu ne pregăteşte ospăţul Său ca acelui fiu risipitor din Evanghelie, care “atrage simpatia noastră şi ni se oferă ca model, nu de păcat, ci de întoarcere, dacă am avut nefericirea unei experienţe asemănătoare cu a lui”, concluzionează Î.P.S. Dr. Antonie Plămădeală.
