Spiritualitate – Calea luminii (VII) Iubire şi Milostenie

Publicat la data de9 iulie 2018 » 167 Views» De: George Negrea » Religie

“Domnul a învăţat că trebuie să socotim ca aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”, zice Sfântul Vasile cel Mare.

Toţi cunoaştem “pilda samarineanului milostiv”, cuprinsă în Sfânta Evanghelie după Luca, cap. X, v. 25-37: “Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea”.
Cuprinsul acestei parabole, încărcat de o bogată semnificaţie simbolică, vorbeşte despre universalitatea iubirii creştine, despre sensul vieţuirii creştine. Viaţa fără un scop precis este o simplă rătăcire. Scopul vieţii este dobândirea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, această iubire completă fiind condiţia absolut necesară accesului în Împărăţia lui Dumnezeu; iar iubirea se manifestă prin compasiune, prin milostenie, prin dăruire, prin participarea efectivă la suferinţele celor din jur. Meditând cu atenţie asupra conţinutului “pildei samarineanului milostiv”, conştientizăm existenţa a trei tipuri de comportament în cadrul relaţiilor interumane: cea mai respingătoare atitudine: om contra om; de indiferenţă: omul pe lângă om; de devotament şi ocrotire: omul pentru om (Arhim. Serafim Man, “Livadă duhovnicească”, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Teofil, Arhiep. Vadului, Feleacului şi Clujului, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1990, p. 223).
Fiecare persoană este zidită după chipul lui Dumnezeu şi în fiecare Se află Hristos cu puterea Lui de viaţă, începând de la Botez. Ca atare, zice Părintele Dumitru Stăniloae, “nu numai în noi întâlnim pe Hristos, ci şi în fiinţa semenilor” (Pr. prof. dr. acad. D. Stăniloae, “Ascetica şi mistica ortodoxă”, Vol. I “Ascetica”, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, ediţie îngrijită de Teolog Cornel Toma, p. 31). Dacă una dintre datoriile creştinului este aceea de a se ruga pentru aproapele său, Sfântul Isaac Sirul cere cu insistenţă ca rugăciunea să fie însoţită de milostenie şi de ajutorul acordat celuilalt, deoarece “nimic nu poate apropia inima aşa de mult de Dumnezeu ca milostenia. De ai ceva mai mult decât ce este de trebuinţa zilei, împarte săracilor şi apoi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale. Sprijineşte cu cuvântul pe cei întristaţi şi te va sprijini dreapta lui Dumnezeu care poartă toate… Cel ce apăra pe cel asuprit şi batjocorit are pe Dumnezeu ca aliat. Iar cel ce oferă braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său” (apud ibidem, pp. 31-32). Continuând ideea, Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă: “Domnul a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se unească pe Sine cu fiecare, ca fiecare, văzând pe fratele său ca pe Dumnezeu, să-l primească ca pe Acela şi să deşerte avutul său spre slujirea Lui, precum şi Hristos Şi-a vărsat Sângele Său pentru mântuirea noastră” (apud ibidem, p. 32). Activitatea prin care contribuim la formarea semenului şi a noastră se cristalizează în virtuţi, care culminează în iubire, acestea constituind etapele urcuşului nostru spre unirea tainică cu Dumnezeu (ibidem, p. 32).
Iubirea
Miezul creştinismului se cuprinde într-un cuvânt: Iubire (Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Episcop-Vicar, “Cuvântul dragostei”, p. 12); iubirea de Dumnezeu, Creatorul şi Părintele nostru, şi iubirea de semeni, întrucât toţi suntem fraţi întru Hristos (Matei XXII; 36-40). Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, prin faptul că a luat firea noastră omenească, fiind în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El a devenit fratele nostru. Hristos S-a născut mai înainte de veci din Tată, fără de mamă şi a luat trup omenesc, în timp şi spaţiu, din Mamă, din Fecioara Maria, fără de tată, naşterea Sa fiind mai presus de fire. “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?”, s-a întrebat Maria. Însă, la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca, cap. I). Şi dacă între noi, ca persoane umane, şi Iisus, ca Fiu al Celui Preaînalt, s-a stabilit o relaţie de frăţietate bazată pe iubire şi bunătate, înseamnă că şi noi am devenit copii “adoptivi”, fii ai lui Dumnezeu. Împreună alcătuim o familie. Suntem fraţi întreolaltă şi avem un Tată comun: pe Dumnezeu. Copiii au datoria să-şi iubească tatăl şi totodată au obligaţia morală de a se iubi între ei, fiindcă sunt fraţi. Care iubire poate fi mai puternică decât cea dintre părinţi şi copii şi cea dintre fraţi? “Frate ajutat de frate, citim în Sfânta Scriptură, este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie întemeiată” (Pilde XVIII; 19). Sfântul Ioan Gură de Aur remarca: “Începutul şi sfârşitul virtuţii este dragostea, şi orice virtute pe ea o are ca rădăcină, şi scop, şi vârf al tuturor bunurilor. Şi dacă ea este şi începutul şi sfârşitul bunurilor, apoi ce poate fi deopotrivă cu ea? Ce ar putea fi egal cu iubirea de oameni? Când noi necontenit ne depărtăm de Dumnezeu prin faptele noastre, iată că pune dragostea noastră alăturea de cea către El, şi o numeşte deopotrivă cu aceea. Şi tocmai pentru aceasta punând şi măsură egală între amândouă felurile de dragoste, pentru cea dintâi zice: <<din toată inima ta, şi din tot sufletul tău>>, iar pentru dragostea cea către aproapele: <<ca pe tine însuţi>>. Dacă dragostea către aproapele lipseşte, cu nimic nu ne va folosi cea dintâi. Să ne iubim, deci, unii pe alţii, căci prin aceasta dăm dovadă că iubim pe Dumnezeu, Care ne iubeşte pe noi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”, Omilia XXIII, pp. 440-441).
Această învăţătură lansată de Mântuitorul nostru, privind iubirea care trebuie să persiste între oameni, care se impune a sta la baza relaţiilor dintre ei, “bate la poarta inimii” fiecăruia (Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, “Cuvântul dragostei”, p. 12). Toţi auzim bătaia, dar nu toţi deschidem uşa şi de multe ori, acest “Veşnic Călător”, Care este Iisus, rămâne afară, căzând pradă indiferentismului nostru. Chipul Domnului străluceşte în fiecare năpăstuit pe care îl respingem cu brutalitate. Deşi chipul Său străluceşte cu putere, totuşi ochii noştri sunt atât de acoperiţi de voalul păcatelor, încât nu sesizăm prezenţa Lui în omul de lângă noi. Şi atunci, dacă trecem nepăsători pe lângă suferinţele semenilor, dacă nu suntem în stare să ne aplecăm asupra lor, cum vom putea să îi iubim şi să ne punem sufletul pentru ei? Oare nu aşa ne îndeamnă Iisus: “Să vă iubiţi unul pe altul, precum şi Eu v-am iubit pe voi”, căci “întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii?” (Ioan XIII; 34-35, XV; 12-17). Cine nu-şi iubeşte aproapele, nici pe Dumnezeu nu-L iubeşte (I Ioan IV; 20-21), şi întrucât Dumnezeu este Iubire, cel care rămâne în iubire faţă de El şi faţă de aproapele, “rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (I Ioan IV; 16). Tocmai acest aspect, această direcţie lipseşte societăţii contemporane pentru a se angaja în totalitate pe drumul ce duce spre Împărăţia Cerurilor. Este adevărat că poarta prin care se face intrarea în Împărăţie este strâmtă şi calea e îngustă (Matei VII; 13-14), însă nu e imposibil de găsit. Important e, ca o dată ce te-ai angajat pe acest traseu, să depui efortul de a nu te abate de la el, iar dacă totuşi se întâmplă să te împiedici şi să cazi, să ai tăria de a te ridica, de a te regăsi şi de a persevera spre ţinta pe care îţi doreşti cu ardoare să o atingi. Dacă însoţitorul tău de drum este iubirea, orice rătăcire este exclusă. Prin iubire ne debarasăm de egoism şi ne unim, ne contopim cu ceilalţi. Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe sufletului nostru. Cel ce iubeşte cu sinceritate, acela iartă, uită, înţelege, ajută, consolează, dăruieşte, respectă. O inimă care debordează iubire, intonează melodia dumnezeiască a păcii, a armoniei, transfigurând imaginea sumbră a vieţii şi a societăţii, într-un senin perpetuu de primăvară, senin care sugerează o înnoire continuă, o autodepăşire în săvârşirea binelui şi în evitarea răului.

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.