În vremea copilăriei mele, toată lumea aștepta cu bucurie venirea iernii. Era anotimpul darurilor, al sărbătorilor, al comuniunii depline.
Un ger de crăpau pietrele sau troienele cât casa, nu erau altceva decât semnele unei depline normalități hibernale.
Mi-am reamintit toate acestea atunci când am văzut un bătrân la televizor care spunea că da, așa trebuie să fie: iarna frig și vara cald, pur și simplu!
Omul își exprima mirarea față de tendința aceasta catastrofică de a transforma frumusețile iernii, într-un coșmar existențial.
Ne comportăm ca și puii de găină care se ascund sub coteț când văd un nor, confundându-l cu un uliu.
Pe vremuri, în preajma sărbătorilor de iarnă, plutea în aer ceva nedefinit, ca o fericire aproape tangibilă și, așa mici cum eram, ne pătrundeam de acea bucurie care nici nu-și poate găsi cuvinte ca să poată fi exprimată.
Dar acum, totul este transformat într-o ruină existențială. Deschizi televizorul și vezi imagini cumplite, cu mașini înzăpezite și sate înecate în nămeți.
Oameni înfrigurați, șoferi nervoși, și ninge, și e frig, și parcă vine sfârșitul lumii.
Prin orașe, beculețele reci ale ornamentelor stradale nu reușesc să aducă lumină pe chipurile oamenilor. Trecători cu fețe livide trec grăbiți în căutarea unui adăpost călduros.
Din difuzoarele pitite prin copaci se aud aceleași colinde artificiale, operă a unui isteț cantautor care a avut priceperea să răstălmăcească frumoasele noastre colinde, dându-le o strălucire comestibilă și comercială.
Defapt, miracolul Nașterii Mântuitorului a fost transformat într-o extrem de mănoasă afacere. Pentru că acum, Crăciunul nu este altceva decât un prilej de a mai trage un chef cu neamurile ori prietenii și nimic pe lumea asta nu-i mai important decât burdușirea frigiderului.
În rest, nu a mai rămas nimic, decât eventual filmele de sezon, gen „Singur acasă”, care de peste 20 de ani țin prim – planul programelor TV din perioada sărbătorilor de iarnă.
Totuși, maimuțărim și noi ceva: urătorii din Ajun au fost înlocuiți cu mesaje trimise la toată lista, care începe invariabil cu: „Fie ca sărbătorile…”, cu variațiunile aferente.
Mesajele sunt faine, luate direct de pe internet, unde nu trebuie decât să-ți adaugi numele în final, dacă mai apuci.
Și nu-i nimeni să ne spună cât de false sunt toate acestea, că mai important decât să-ți umpli burdihanul, este să-ți umpli sufletul cu acest mare mister hieratic.
Dar partea de miracol a fost alungată de multă vreme. Cum ar putea răzbate frumoasele și gingașele noastre povești între niște ziduri de beton? Sau în mintea și sufletul unor oameni care, încet – încet, și-au lăsat cotropite sufletele de betonul dur al luptei pentru supraviețuire?
Uitați-vă ce puneți pe masă în Sfânta Noapte: o pâine tip burete, prăjturi comandate la cofetărie, cu gust de acetilenă și diluant, friptură de tip zgârci și cârnați făcuți din schije, gheare și tendoane.
Și peste toate, turnăm o poșircă ieftină, „tip vodcă” sau „tip vin”, marcă incontestabilă a băuturii contrafăcute.
În pâine nu-i grâu, în vin nu-s struguri și nici în noi nu mai este un strop de esență adevărată.
Dar trăim și așa, în elongațiile unor iluzii care nu pot acoperi nicicum cenușiul unei existențe chinuite.
Ninge. Și în loc să fim fericiți și să ne umplem de puritatea acestei ninsori asemeni unei insomnii de îngeri, începem să tremurăm îngroziți cu gândul la factura de gaz ce va să vină.
Am umplut viața noastră cu atâtea lucruri inutile încât, efectiv, nu mai avem loc să trăim cu adevărat.
Se spune că după moarte, generația noastră va avea parte de viață veșnică, în sensul că din cauza tonelor de E-uri îngurgitate, trupul nostru se va mumifica și nu vom mai putrezi.
Poate de aceeea, în compensație, putrezim chiar în timpul vieții noastre și ninge peste noi cu mizerii tot timpul și percepem iarna nu ca pe o frumusețe, ci ca pe o amenințare.
În fanta dintre apocalipsă și candoare, stă trupul nostru chircit care îngână un colind, ca un fel de bocet al unor oameni care vorba aia, au murit la treizeci de ani și vor fi îngropați la șaptezeci…
Felician POP
