“Această viaţă ne-a fost dată pentru pocăinţă. Să n-o risipim în căutări zadarnice”,
ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul.
Omul a fost creat de către Dumnezeu după “chipul” Său (Facere I; 27), având menirea ca, prin contribuţia sa proprie şi conlucrarea cu Părintele ceresc, să ajungă şi la “asemănarea” cu El. Călcarea poruncii dată de Dumnezeu primei perechi de oameni, Adam şi Eva, în Grădina Edenului a adus, însă, păcatul şi moartea pe pământ. Realitatea păcatului, consecinţele sale devastatoare asupra fiinţei omului în integritatea sa psiho-fizică, dar şi posibilitatea de a dobândi iertare prin pocăinţă, sunt evidenţiate de o serie de parabole rostite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos în cursul activităţii Sale mesianice. Între acestea, un loc aparte îl deţine “pilda fiului risipitor”, relatată în Sfânta Evanghelie după Luca, cap. XV, v. 11-32. Ea este “piatra nestemată a învăţăturii evanghelice” şi potrivit afirmaţiei unui teolog, “dacă, prin absurd, s-ar pierde toate celelalte pilde şi învăţături ale Noului Testament şi ar rămâne numai parabola fiului risipitor, cu ajutorul ei s-ar putea reconstitui esenţa doctrinară şi morală a creştinismului”. Această pildă ne demonstrează realitatea faptului că, deşi omul a căzut în păcat, îndepărtându-se de Dumnezeu, poate să se reîntoarcă la Acesta, poate să se apropie de El prin pocăinţă, cu “inima înfrântă şi smerită” (Psalmi 50; 18) şi “bucurie se face îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca XV; 10).
Despre această întoarcere a omului la Dumnezeu prin pocăinţă doresc să tratez în rȃndurile următoare, cu ajutorul Cerescului Părinte şi a Maicii Domnului Hristos, având ca punct de pornire parabola fiului risipitor, care ne arată treptele pocăinţei, şi anume: căderea în păcat, conştientizarea stării de păcătoşenie, hotărârea de îndreptare, mărturisirea păcatelor, părerea de rău pentru ele şi iertarea primită din partea lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie ne poartă cu gândul în casa unei familii. Fără a ne furniza amănunte cu referire la familia respectivă, aflăm ca aceasta era compusă din trei membri: un tată şi doi fii. Casa poate simboliza Biserica lui Dumnezeu (“… casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” – I Timotei III; 15), dar şi legătura organică stabilită între credincios, ca mădular al trupului Domnului şi Capul Hristos (Efeseni III; 23). Într-o zi, cerul acelei case este acoperit de un nor. Fiul cel tânăr îşi îndreaptă paşii către iubitul său tată, adresându-i o cerere: “Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere”. Tatăl, în înţelepciunea sa, ştia cu siguranţă că această cerere va fi urmată de ceva mult mai dureros, de despărţire. Deşi întristat şi supărat, în loc să-şi refuze fiul – căci avea acest drept şi această putere – preferă să-i lase libertatea de alegere, împlinindu-i voia: “Şi el le-a împărţit averea”. Tatăl din parabolă Îl închipuie pe Însuşi Dumnezeu, iar cei doi fii suntem noi, oamenii. Orice om poate trece printr-un moment greu în viaţă, când simte că totul depăşeşte puterea lui de înţelegere, când ideea deznădejdii îi dă un imbold puternic de a părăsi calea dreaptă pe care mersese până în acea clipă. Aude chemarea diavolului care îi promite mai multă fericire şi satisfacţie cu preţul unor sacrificii mult mai mici. Şi atunci cade în capcana întinsă de cel viclean, care “umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V; 8), părăsindu-L pe Tatăl său. Îşi ia talanţii încredinţaţi lui de Dumnezeu, adică darurile cu care l-a înzestrat El în iubirea şi bunătatea Sa, şi se îndreaptă spre “o ţară depărtată”, risipind totul în “desfrânări”. Îşi întrebuinţează într-un mod eronat libertatea de voinţă, dată lui de Părintele Ceresc, din moment ce alege să meargă pe calea păcatului. Observăm că tatăl nu s-a împotrivit, dovadă că Dumnezeu nu ne forţează: întră în noi înşine doar dacă este chemat şi rămâne numai dacă este dorit. El ştie că în ciuda rătăcirii sale, omul va trăi în cele din urmă sentimentul vinovăţiei şi se va întoarce la Tatăl, căci nu există viaţă autentică în afara comuniunii cu Dumnezeu. Acea clipă, a întoarcerii, a schimbării, a metanoei, o aşteaptă El. Şi când aceasta a sosit, nu ne respinge, cu toate că noi am fost cei care L-am părăsit, ci ne primeşte cu braţele deschise. Ne iartă chiar dacă ne-am petrecut un timp oarecare într-o ţară a păcatului, a răutăţii, a egoismului, a depravării, a mândriei, a invidiei, a libertăţii prost interpretate, ţară al cărei stăpân este diavolul. Acel tânăr şi-a cheltuit toată averea, şi-a irosit toate darurile într-o viaţă potrivnică lui Dumnezeu. Vine încercarea. Trupul său slăbit de destrăbălări, sufletul său chinuit de plăceri suferă foamea. Foamea de Dumnezeu: “Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea”. Iată unde ajunge omul care se îndepărtează de Domnul prin păcat! Din prinţ ajunge cerşetor. Şi acest lucru s-a petrecut cu buna sa ştiinţă. N-a întreprins nimic înainte ca să evite acea condiţie mizerabilă. Parcă îl vedem cât este de trist şi de îndurerat. Abia acum realizează starea de păcătoşenie în care se afla şi “venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Îi pare rău pentru păcatele comise şi hotărăşte să se îndrepte înaintea Tatălui său. După o lungă rătăcire, clipa reîntoarcerii a sosit. Plină de tâlc este sintagma: “venindu-şi în sine”. Tânărul nu mai ascultă de glasul păcatului, ci de glasul conştiinţei, trecând imediat la acţiune: “Şi, sculându-se, a venit la tatăl său”. Se ridică din mocirla fărădelegilor, venind la Dumnezeu, “şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. Acesta este punctul culminant al parabolei. Tatăl l-a văzut de departe, deoarece în sufletul lui a rămas vie speranţa că într-o bună zi fiul cel rătăcit se va întoarce acasă, pe calea luminii. Tatăl l-a aşteptat. Cum îl zăreşte în depărtare, aleargă în întâmpinarea lui, îl îmbrăţişează, sărutându-l cu dragoste. Îl iartă. Este cel mai sublim moment pe care îl poate trăi un păcătos: să fie îmbrăţişat de Acel Dumnezeu pe Care Îl părăsise. Acum înţelegem faptul că Dumnezeu ne aşteaptă pe fiecare, bucurându-Se de întoarcerea noastră, chiar dacă am păcătuit grav înaintea Lui, deoarece El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel XXXIII; 11). Fiul se simte nevrednic de această dovadă de iubire, bunătate şi iertare. Cade în genunchi şi zice smerit: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Îşi mărturiseşte păcatele cu sinceritate. Copleşit de bucuria reîntoarcerii, tatăl nu-i adresează niciun cuvânt, ci se îndreaptă spre argaţi, poruncindu-le: “Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. În marea sa bunătate, cu toate că i-a cauzat atâta suferinţă prin plecarea din sânul familiei, plin de fericire tatăl îi dăruieşte fiului “haina iertării, haina Sângelui lui Iisus, haina iubirii Lui”. Cel de-al doilea fiu, auzind ce se petrece, în loc să se bucure de întoarcerea acasă a fratelui plecat, în loc să-l îmbrăţişeze, se aprinde de mânie şi “nu voia să intre” la ospăţ, îndrăznind chiar să-i reproşeze tatălui incorectitudinea de care a dat dovadă: “Iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat”. Cu alte cuvinte, el nu credea în capacitatea de schimbare în bine a fratelui său, catalogându-l după păcatele săvârşite. Într-adevăr, fiul cel tânăr a greşit, dar în egală măsură s-a căit de răul făcut, iar tatăl l-a reprimit în familie, în calitate de fiu. Tatăl îşi temperează fiul cel mare cu blândeţe şi înţelepciune: “Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. L-a asigurat, iar prin intermediul lui ne-a garantat şi nouă, că, prin credinţa în Dumnezeu, cel credincios este cel mai bogat om, neavând niciun motiv să-i invidieze pe ceilalţi. Dacă ai puterea de a birui răul prin iertare, dacă ai pacea şi liniştea în suflet, dacă răspândeşti, prin felul tău de a fi, dragoste şi compasiune în jurul tău, înseamnă că Îl ai pe Dumnezeu sălăşluit în tine, înseamnă că trăieşti împreună cu El şi că nu poţi concepe viaţa în afara Lui.
Întrucât nu există om care să nu păcătuiască, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit Taina Mărturisirii sau a Pocăinţei, care constă în iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către episcop sau preot în mod văzut şi de către Hristos în mod nevăzut. “Dacă zicem că păcat nu avem, scria Sfântul Apostol Ioan în Întâia sa Epistolă sobornicească, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, Domnul este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan I; 8-10).
După Învierea Sa din morţi, Domnul Hristos a suflat asupra Apostolilor Săi şi prin ei asupra episcopilor şi preoţilor dintotdeauna şi de pretutindeni, zicând: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan XX; 22-23). E o putere pe care le-a făgăduit-o Iisus ucenicilor de mai înainte, pregătindu-i pentru acest dar: “Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei XVIII; 18). Referitor la acest aspect, Sfântul Ioan Gură de Aur scria în tratatul “Despre Preoţie” următoarele: “Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor însă leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi”.
Va urma.
