București, capitala țării și orașul numit altădată “Micul Paris”, se bucură de o arhitectură cosmopolită, ca și locuitorii săi și de o istorie care, pe alocuri, stă sub semnul întrebării. Așa cum se întâmplă și în dreptul originii numelui său, care se pierde în negura vremurilor.
Nu se știe cu exactitate de la cine sau de unde provine și, mai ales, când a fost el prima dată folosit pentru cetatea de pe malul Dâmboviței.
Dacă în ceea ce privește istoricul orașului există o serie de repere concrete, de certitudini, în cazul originii numelui încă persistă misterul. Cele câteva informații de ordin științific nu sunt suficiente pentru a răspunde unor întrebări naturale, ele deschizând doar unele căi de cercetare, documentate și demne de luat în calcul. De aproximativ 150 de ani oameni de litere si reputați istorici s-au străduit să descifreze misterul alegerii numelui de “București” pentru centrul politic al spațiului românesc.
Din punct de vedere etimologic, termenul provine dintr-un “nume vechi și de tradiție la români, Bucur” și face parte “din familia cuvintelor a (se) bucura, bucurie, bucuros. Originea pare a fi albaneză, din adjectivul bucure-frumos”. Termenul s-a păstrat până astăzi în zona Brașovului și desemnează pruncii până la botez, ceea ce poate sugera că “la baza numelui personal ar putea sta și sensul bucurie”. Nume înrudite cu toponimul sunt atestate din cele mai vechi timpuri,
Ca denumiri de așezări sunt atestate trei cazuri: un fost sat din județul Vâlcea în 1392, București cetatea de scaun și actuala capitală a țării naostre, care este menționată într-un document de la 1459 și, un alt fost sat cu același nume din județul Mehedinți, în 1483. De asemenea, mai există o serie de nume de așezări, din aceeași rădăcină, precum: “Bucura – în Oltenia, Muntenia și Transilvania – Bucureasa în județul Gorj – Bucuroaia, în județele Bihor și Dâmbovița, Bucureni, Bucuru în județul Alba.”
În aceeași ordine de idei, există informații noi în jurul anului 1800, într-o lucrare apărută la Viena, care pleacă de la ipoteza că denumirea orașului de pe Dâmbovița “se trage de la pădurile de fag ce se numesc Bukovie”.
Dar, cu toate cele mai sus-menționate, majoritatea cercetătorilor au pornit, în procesul lor de documentare, de la tradiția legendarului cioban Bucur, chiar dacă nu o consideră viabilă. Ea rămâne însă prima variantă preluată și cea mai des întâlnită la începutul oricărei dezbateri pe această temă. De altfel, prima consemnare a legendei lui Bucur se regăsește în monografia istoricului brașovean sas, Johann Filstich, intitulată Tentanem Historiae Vallachicae (Încercare de istorie românească), ce face referiri la o “Metropolis in Turcica Valachia…Bukurestum”. Mai mult, acesta vorbește despre faptul că “numele acestui oraș, cum i se zice în Țara Românească, se trage de la un schit, așezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia acolo și avea numele de Bucur, nume dat mai apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică București”.
Mai exista și varianta, mai puțin idilică, conform căreia Bucur era “un tâlhar vestit” , care pe lângă păscutul oilor se ocupa și cu lucruri nu tocmai ortodoxe. Legenda a fost preluată, de-a lungul vremii, de mulți străini, însă pe plaiurile mioritice reapare în jurul anului 1820, simplificată și mai credibilă decât variantele anterioare. De pildă, un consul englez consemna, în lucrarea sa An Account of the Principalities Of Wallachia And Moldavia, faptul că “în urma cu 400 de ani Bucureștii nu era decât un sat întins aparținând unui ins numit Bucur, de la care i se trage numele pe care îl păstrează și astăzi”. În plus, Bucur a mai fost menționat și ca pescar, boier, negustor, dar relevant pentru cazul de față este că se păstrează numele acestuia ca fondator generic al capitalei noastre.
