Omul se ridică deasupra tuturor celorlalte creaturi și prin trupul său (“antropos”=“cel care privește în sus”). Trupul este purtătorul și organul de manifestare al vieții spirituale. Trupul nu este un reflex sau o umbră a sufletului ca în monismul spiritualist. Trupul nu este nici o închisoare a sufletului ca în platonism sau în ascetismul rău înțeles, ci element esențial al naturii umane. Seneca afirmase: “Căci trupul este o povară și o pedeapsă a sufletului; îl zdrobește sub apăsarea lui și-l ține înlănțuit, dacă nu îi vine în ajutor filosofia și nu îi îngăduie să respire privind întocmirea lumii, înălțându-se de la cele pământești la cele divine. Înțeleptul, ca și cel ce tinde spre înțelepciune, este într-adevăr înlănțuit de trupul său, dar prin cea mai bună parte dintr-însul el se ține departe și-și îndreaptă gândurile spre cele înalte. Sufletul nu se urâțește prin urâțenia corpului, în schimb trupul se împodobește prin frumusețea spiritului. Mulți se îngrijesc de trup și cât de puțini sunt cei care se îngrijesc de suflet. Ce te poate face bun este în tine. Ce-ți trebuie a fi bun? A voi”.
Trupul este potrivit pentru sălășluirea și lucrarea sufletului. Deși inferior, el participă la viața spiritului, depășindu-și planul său biologic, natural. “Orice trup, în care locuiește Duhul Cel Sfânt va primi plată, dacă va fi găsit nepătat și neîntinat. Păstrează trupul acesta curat și nepătat, ca Duhul, Care locuiește în el, să dea mărturie de el și să fie îndreptățit trupul tău. Vezi să nu se suie la inima ta gândul că trupul acesta este stricăcios și să-l supui vreunei întinăciuni. Dacă-ți întinezi trupul, întinezi și Duhul Cel Sfânt; iar dacă întinezi trupul, nu vei trăi. Pentru păcatele săvârșite numai Dumnezeu poate să dea vindecare. Dar de acum înainte, păzește-te! Nu-ți întina nici trupul, nici duhul; că amândouă sunt împreună și nu poate fi întinat unul fără altul. Păstrează-le, dar, curate pe amândouă și vei trăi în Dumnezeu”. Poruncile lui Dumnezeu, împlinite prin trup, sunt bune, puternice, pline de veselie, slăvite și “în stare să mântuie sufletul omului”, dar cei care nu se vor pocăi de păcatele lor și vor stărui în cele rele “cu moarte vor muri”, pentru că “viața aparține tuturor celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu”.
Iată, cât de admirabil prezintă scrierea “Epistola către Diognet” relația dintre suflet și trup: “Sufletul este răspândit în toate mădularele trupului. Sufletul locuiește în trup, dar nu este din trup. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut. Trupul urăște sufletul și îi poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor. Sufletul iubește trupul, deși trupul urăște sufletul; sufletul iubește și mădularele. Sufletul este închis în trup, dar el ține trupul. Sufletul nemuritor locuiește în cort muritor. Sufletul chinuit cu puțină mâncare și băutură se face mai bun…” S-ar părea că se dă un război între trup și suflet, între tendința de a săvârși răul și voința de a face faptele cele bune, dar între trup și suflet există sinergie (conlucrare). Fără trup, sufletul nu se poate actualiza, sufletul însuși modelându-se, înnobilându-se prin trup. Simțurile trupului sunt și simțurile sufletului; prin ele lucrează și sufletul.
După Guillaume de Saint-Thierry, trupul trebuie să fie tratat cu sobrietate, poftele lui fiind opuse intențiilor spiritului. Totuși carnea renaște atunci când spiritul se remodelează după chipul lui Dumnezeu; uneori o ia înaintea duhului, care o conduce, își află plăcerea în ceea ce nutrește duhul, iar supunerea ei devine firească. Omul, care este religios și care își folosește trupul conducându-se după duh, merită să vadă supunerea cărnii sale devenind firească și spontană. Pentru Bernard de Clairvaux, trupul este primul dușman al sufletului. Corupt încă de la naștere, el apare viciat de relele lui obiceiuri și întunecă ochiul interior. El cere novicilor săi să-și lase trupul la poarta mănăstirii, deoarece doar spiritul este admis în interiorul așezămintelor mănăstirești. Totuși, trupul poate deveni un fidel însoțitor al spiritului. Dacă pentru Hildebert de Lavardin carnea este o mâzgă vâscoasă, este evident că pentru a te detașa de ea se cere un dinamism de care puțini oameni s-ar dovedi în stare. Rugăciunea, smerenia, căința, dorul după Împărăția lui Dumnezeu constituie tot atâtea elemente ajutătoare în dobândirea liniștii sufletești, rezultând dintr-o stăpânire a trupului. Încetul cu încetul, acesta se sacralizează și participă la lumina spiritului. Sufletul are astfel o primă senzație a fericirii cerești, continuându-și totuși pelerinajul său terestru. Căci trupul nu comportă doar culori nocturne, ci capătă și o valoare de intimitate, nu doar corporală, ci și spirituală, intimitate care implică totalitatea ființei umane. Poți fi pătruns până în cele mai ascunse fibre ale trupului de un sentiment de dragoste sau de ură; trupul indică atunci principiul cel mai profund al persoanei umane, sălașul inimii. Creștinismul aduce chiar o făgăduință de “înviere a trupului”, arătând astfel că omul total este cel care revine la viață. Hristos nu este El oare “Cuvântul întrupat”? Aceasta îl face pe Paul Valéry să spună că nicio altă religie nu a preaslăvit într-atât trupul omenesc.
În pofida părerilor pro și contra, trupul și sufletul alcătuiesc un întreg, aflându-se într-o continuă conlucrare, ceea ce ne determină să afirmăm cu tărie unitatea indisociabilă a naturii umane.
