Am rămas foarte impresionat lecturând portretul Î.P.S. Justinian Chira realizat de către P.S. Justin Sigheteanul, în cadrul căruia autorul surprinde – în mod magistral – două caracteristici de bază ale personalității sale: cea de Părinte și cea de Episcop.
P.S. Justin Sigheteanul scria: „(…) Episcopul Justinian păstorește în Biserica lui Hristos – Ortodoxă – din această parte de țară și peste ea. Am spus în Biserica lui Hristos pentru că, întotdeauna, i-a plăcut să fie în Biserică precum în rostirea psalmistului: râvna casei Tale, Doamne, mă mistuie. I-a fost drag poporul – Biserica vie – l-a iubit profund și l-a cunoscut și-l cunoaște cum puțini ar putea pretinde că-l cunosc. A iubit intelectualul nedespărțit de Hristos, muncitorul adevărat, care atunci când muncește parcă se roagă, a apreciat funcționarul și omul ordinii pentru efortul de a potrivi nepotrivirile lumii în care trăim. A respectat și cinstit întotdeauna pe cei mai mari, dar a adus o cinstire aparte și a venerat pe cei mici, pe cei simpli – pe țăranii anonimi care-și duc existența în satele noastre binecuvântate, dar trăiesc viața solemn, plenar, cu tot ce ține de ea: naștere, botez, nuntă, moarte, spațiile dintre acestea nefiind goale, plicticoase sau obosite, ci adevărate pagini de pateric. Iată de ce episcopul Justinian se revendică de la acea celulă de bază a societății românești, care este familia țărănească și care a dat neamului românesc cele mai sfinte valori.
Iată de unde își trage Episcopul fundamentele înțelepciunii la care a adăugat
Apoi, cu multă râvnă, alte temeiuri, adăpându-se cu nesaț din operele marilor oameni luminați, dar în primul rând din Cuvântul lui Hristos-Dumnezeu și al Sfinților Părinți, devenind el însuși Părinte. De altfel, pentru vremurile pe care le trăim și care sunt caracterizate de zbucium, neliniști, teamă și mult întuneric, am îndrăzni să spunem că este unul dintre puținii Părinți ai Bisericii Ortodoxe care ne-au mai rămas și care nu se pierde cu firea cunoscând vremea și vremurile, oricât de aparent apocaliptice ar fi acestea, care știe și învață că întotdeauna Dumnezeu va deschide un drum, o cale, va arăta lumină care luminează în întuneric.
Într-una din ședințele Sfântului Sinod, când se vorbea despre folosul pe care-l poate aduce Biserica Ortodoxă în Mișcarea Ecumenică, Prea Sfinția Sa a spus: Biserica trebuie să fie acolo unde este mai mult întuneric și oriunde este întuneric Biserica Ortodoxă trebuie să lumineze după chipul lui Hristos – Lumina lumii. În astfel de momente, care nu sunt puține deloc, a vorbit Episcopul din Prea Sfinția Sa. Acel bărbat apostolic care nu se teme a-și urma lumina oriunde și a mărturisi adevărul oricând și cu orice preț. Multe din luările de cuvânt în cadrul ședințelor Sfântului Sinod ale Prea Sfinției Sale au adus lumină în anumite probleme dificile și chiar vitale pentru bunul mers al Bisericii noastre Ortodoxe. În calitatea de membru al Sfântului Sinod este cu adevărat Episcopul chemat la o lucrare sinodală.
În fața și în mijlocul turmei sale este cel mai adesea Părinte și învățător pentru că așa au cerut-o și o cer vremurile. Virtutea de Părinte sau crucea de Părinte a învățat a o purta încă din vremea bătrâneților celor mai tinere când, la numai 23 de ani, a devenit stareț al Mănăstirii Rohia, unde a intrat ca novice în 12 martie 1941 și n-a mai ieșit niciodată din voie proprie decât chemat. Chemat de autoritățile staliniste la interogatoriu, chemat de credincioși pentru nevoile lor spirituale și chemat de Biserica Ortodoxă la slujire și jertfă. Aici, însă, pe Athosul românesc (Rohia), a fost stăpân și Avă. Aici a ctitorit cele mai strălucite edificii: culturale, duhovnicești și materiale (biblioteca mănăstirii, cu aproximativ 40.000 de volume, datorată aproape în întregime Prea Sfinției Sale și în care, apoi, s-a adăpat omul de cultură și monahul Nicolae Delarohia) (…)
În formarea duhovnicească a obștii monahale (în anul 1959, când au fost dați călugării afară din mănăstire, erau 22 de viețuitori), episcopul Justinian și-a exercitat cu prisosință vocația, de altfel înnăscută, de Părinte. Atmosfera de înaltă trăire spirituală din tot ținutul i se datorează și o recunoaște oricine. Partea văzută a mănăstirii a primit, în timpul celor 33 de ani de stăreție a Prea Sfinției Sale, frumuseți noi care se văd și astăzi și care au fost subliniate în mai multe rânduri – deci, mănăstirea s-a consolidat și din acest punct de vedere.
Ce doresc, însă, să subliniez – oprindu-mă trecător asupra perioadei cât a fost stareț – este faptul că atunci s-a pregătit ca Părinte pentru mai târziu, căci din 1973 va fi chemat la treapta de Episcop Vicar la Cluj, iar un episcop dacă nu știe să fie Părinte sau că este mai ales Părinte, atunci Biserica are de suferit. Calitatea de Părinte a dovedit-o prin calda purtare de grijă pe care a avut-o față de Seminarul Teologic de pe lângă Arhiepiscopia Clujului, a dovedit-o cu preoțimea care traversa și ea, împreună cu Biserica noastră Ortodoxă și cu tot poporul dreptcredincios, vremurile de cumplite îngrădiri și opreliști totalitare. Apoi, când Dumnezeu a dat un nou curs istoriei poporului român și l-a eliberat de robie, a venit timpul ca Părintele să se reîntoarcă la fiii risipiți prin Munții Maramureșului și care l-au primit ca Episcop și Întâistătător al lor, făgăduindu-i ascultare și credință. Munca grea nu a fost cea legată de adunarea celor risipiți pe văi, dealuri și munți, ci împrăștierea și dezbinarea pe care încercau a o face din nou cei înstrăinați de dragostea de neam și lege ortodoxă, în sânul poporului român din Maramureș.
Acum, ca un părinte iubitor, Episcopul Justinian, devenit din 1990 Întâistătătorul Eparhiei martirice a Maramureșului și Sătmarului, își va arăta cu prisosință calitățile de Părinte. Neavând unde să-și plece capul, nu și-a deschis gura pentru a cere drepturile pentru nou-înființata episcopie (reședință și sprijin cuvenit de la autoritățile locale), ci ca un Părinte s-a simțit acasă și locuind trecător, peste un an de zile, la unul din fiii săi duhovnicești, preotul Gheorghe Bălan. Dar și în aceste condiții a fost Episcopul. Când a fost sechestrat o noapte întreagă în Prefectura județului Maramureș, sub privirile îngăduitoare ale autorităților de atunci și ale reprezentantului cultelor din București, adresându-i-se, de către unii indivizi iresponsabili care pretindeau a veni din catacombe, cuvinte de o agresivitate și obrăznicie greu de dat scrisului, pentru a-i smulge aprobarea unor retrocedări – nu și-a deschis gura – a răspuns – nimic zicând.
Când, la instalare, în 11 noiembrie 1990, s-au organizat adevărate trupe de comando pe treptele catedralei, sfidând mulțimea credincioșilor și pe cei zece ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, în frunte cu Mitropolitul Antonie al Ardealului, Episcopul Justinian a intrat în mijlocul lor în catedrală, pe ușa principală, cum se cuvenea să intre cel care vine întru ale sale, în scurt timp risipindu-se toate ca ceara de la fața focului. Este absolută nevoie de blândețea ierarhului, călit în focul încercărilor celor mai grele, spre a deschide pecețile acestei martirice episcopii, care s-ar fi vrut pecetluită pentru totdeauna. A biruit dreptatea lui Dumnezeu, a biruit dreptatea poporului român. Blândețea, înțelepciunea și răbdarea i-au dezarmat pe potrivnici și iată, acum, toate sunt noi, bune, adevărate, consolidate.
Slava lui Dumnezeu se arată prin lucrarea Bisericii din Nord-Vest, care are în frunte un astfel de arhiereu: luat dintre oameni și pus pentru oameni spre cele către Dumnezeu ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate (Evrei V; 1).
Acest mănunchi de gânduri exprimă prea puțin și lapidar personalitatea ierarhului (…)”, încheie – cu profundă smerenie – P.S. Justin Sigheteanul (Vezi: P.S. Justin Hodea Sigheteanul, Arhiereu-Vicar, Episcopul și Părintele, în revista Ortodoxia maramureșeană, Anul VI, nr. 6, Baia Mare, 2001, pp. 25-28).
Preot dr. Cristian Boloș
