Iubire şi Milostenie
“Domnul a învăţat că trebuie să socotim ca aproapele nostru pe fiecare om, pe cel care pătimeşte, pe cel care are nevoie de ajutor”, zice Sfântul Vasile cel Mare.
Milostenia
Dacă o pasăre, pentru a zbura şi a se înălţa în văzduh, este nevoită să-şi folosească ambele aripi, tot aşa, pentru a atinge idealul, mântuirea şi desăvârşirea, se cuvine ca noi, oamenii, să posedăm atât iubirea, cât şi roadele ei, ştiind că “orice pom bun face roade bune” (Matei VII; 17). Roada cea mai de seamă a iubirii este Milostenia. De fapt, între cele două virtuţi se stabileşte un raport atât de strâns, încât acesta poate fi împins până la identificare.
Referitor la această idee, Mitropolitul Nicolae Mladin scria: “Milostenia este fiica iubirii. E o iubire aplecată peste durerile aproapelui, e inima frântă peste clocotul suferinţelor, e untdelemn ce potoleşte arşiţa rănilor, e apa ce astâmpără setea, e pâinea care satură foamea, e haina care îmbracă golătatea, e căldura care înlătură frigul, e căminul care adăposteşte pe cei străini, e cuvântul care întăreşte pe cei deznădăjduiţi, e mâna care luminează pe cei neştiutori. E puntea de legătură prin care durerea aproapelui se revarsă în mine însumi şi iubirea mea se toarnă în inima lui, ca să elimine sau să aline durerea” (Apud Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Episcop-Vicar, “Cuvântul dragostei”, p. 14 Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Cel ce miluieşte având dragoste nefăţarnică, miluieşte cu bunăvoinţă, căci el ştie că milostenia lui şi-o dă; cel ce dăruieşte, face aceasta cu îmbelşugare, căci ştie că lui îşi dăruieşte”. Vezi: “Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”, Omilia XXI, pp. 410-411).
De asemenea, reliefând relaţia organică existentă între iubire şi milostenie, Sfântul Grigorie de Nyssa remarcă: “Nu se poate porni cineva spre vindecarea nenorocirii aproapelui, dacă nu-i înmoaie mila sufletul spre o astfel de pornire. Mila este întristarea de bunăvoie pentru necazurile străine. Mila este împreună-pătimirea iubitoare cu cei chinuiţi de dureri. Mila odrăsleşte din iubire, neputându-se ivi decât din aceasta. Voinţa de a te împărtăşi de dureri e proprie doar celor stăpâniţi de iubire. De aceea se recunoaşte că, dintre toate cele ce ţin de viaţa aceasta, cea mai tare este iubirea. Iar mila este întărirea iubirii. De aceea fericit în înţelesul cel mai propriu este cel ce-şi are sufletul în această simţire, fiindcă a ajuns la vârful cel mai înalt în virtute” (“Despre Fericiri”, Cuvântul V, col PSB, vol. 29, p. 370). Ce cuvinte înălţătoare! Milostenia vindecă răni, mângâie orfani, văduve şi oameni trişti, aduce zâmbetul, speranţa şi încrederea, satură flămânzi, îmbracă goi, tămăduieşte răni trupeşti şi sufleteşti. Ce poate fi mai mângâietor decât să ştii că ai pe cineva alături de tine, pe cineva care te susţine, te îmbărbătează, te întăreşte, care participă activ la suferinţa ta, ajutându-te să treci învingător peste acel moment de criză, întinzându-ţi mâna de care ai nevoie pentru a ieşi din prăpastia deznădejdii în care ai alunecat în urma încercărilor la care ai fost supus în viaţă şi pe care nu ai reuşit să le depăşeşti. În aceasta constă adevărata prietenie şi frăţietate. În acele momente, simţi mai pregnant ca oricând, prezenţa lui Dumnezeu, Care nu te părăseşte, ci aşteaptă doar să faci primul pas pe calea ce duce spre El. Restul paşilor îi face Însuşi Domnul, luându-te sub “aripa” Sa protectoare, astfel încât nimeni să nu te rănească.
“Milostenia, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, este o mare şi aleasă virtute, un mare dar şi mai mult decât atât, este începutul tuturor bunătăţilor. Căci dacă ea L-a pogorât pe Dumnezeu pe pământ şi L-a înduplecat să Se facă om, cu atât mai mult nu-l va putea ridica pe om la cer? Cu adevărat mare este puterea milosteniei! Dacă din milă şi din iubire de oameni Dumnezeu S-a făcut om, ba încă S-a înduplecat a Se face chiar rob, cu atât mai mult nu-i va aşeza pe robi în cămara Lui? Aşadar, fraţilor, să iubim milostenia, şi să o săvârşim după puterile noastre nu doar o zi, nici două, ci în toată vremea cât ne aflăm aici, ca şi ea să ne cunoască atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel”, Omilia I-a, p. 19-21. “Dacă ea (milostenia) ne cunoaşte pe noi, şi Domnul ne va cunoaşte, iar dacă ea nu ne cunoaşte, nici Domnul nu ne va cunoaşte, ci va zice: <<Nu vă cunosc pe voi!>> Să nu se-ntâmple însă una ca aceasta! Să ne îmbrăcăm, aşadar, cu această podoabă, să dobândim această brăţară de aur pentru suflet câtă vreme mai suntem aici – şi am numit aşa milostenia – pentru că dacă va trece această vreme nu vom mai avea nevoie de ea. De ce? Pentru că acolo nu sunt nici săraci, nici sărăcie şi nici bogăţie”).
Făcând milostenie ne asemănăm cu Hristos. Adânc cunoscător al firii omeneşti, Sfântul Grigorie de Nazianz se exprimase astfel: “Prin nimic altceva nu se slujeşte aşa de desăvârşit lui Dumnezeu, ca prin mila faţă de aproapele, fiindcă nici nu este ceva mai propriu lui Dumnezeu decât aceasta. Se cade dar să ne deschidem inima faţă de toţi săracii şi faţă de aceia care, din oricare pricină, pătimesc greu, după porunca care ne porunceşte să ne bucurăm cu cei care se bucură şi să plângem alături de cei care plâng” (Sfântul Grigorie de Nazianz, “Despre iubirea de săraci”, în vol. “Taina m-a uns”, Cuvântări, trad. din limba greacă, note introductive şi comentarii: Pr. dr. Gheorghe Tilea, ediţia a doua, Editura Herald, Bucureşti, 2004, pp. 270-271). Se impune, apoi, ca milostenia să nu se facă spre a primi cuvinte de laudă din partea semenilor, ci ea să fie însoţită de discreţie: “Această poruncă, de a face milostenii, poate să ne şteargă toate păcatele, să ne smulgă din focul gheenei; numai să facem milostenia din belşug, şi nu de ochii oamenilor. Că n-avem niciun folos nici de postim, nici de ne rugăm, nici de facem milostenie, nici de săvârşim vreo altă faptă bună, dacă nu o facem numai pentru Acela Care ştie şi cele tainice şi cele ce se află în adâncul cugetului nostru. Dacă aştepţi, omule, răsplată de la Acela (de la Dumnezeu), pentru ce mai vrei să fii lăudat de oameni?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Omilii la Facere I”, Omilia a VIII-a, cap. VI, pp. 88-89).
Orice cuvânt care ar încerca să sublinieze însemnătatea milosteniei ar fi de prisos.
Mila şi iubirea lui Dumnezeu L-au pogorât pe bunul Samarinean, Iisus Hristos, în lume prin întrupare. Îndurarea şi iubirea faţă de cei aflaţi în suferinţă urcă pe ucenicii Domnului în Rai (Pr. dr. Ştefan Slevoacă, “Raze din lumina lui Hristos”, Predici, tipărită din iniţiativa şi prin strădania P.S. Epifanie, Episcopul Eparhiei Buzăului, Editura Episcopiei Buzăului, 1996, p. 191). Aproapele nostru poate fi oricine. Să-i iubim şi să-i ajutăm, dar, după posibilitate, pe toţi, fără deosebire. Dacă dorim să fim miluiţi de Dreptul Judecător, avem datoria de a fi iubitori şi milostivi. Să nu ne preocupe doar interesele noastre şi ale familiilor noastre, ci să ne străduim să-i sprijinim pe cei lipsiţi de ajutor şi de mângâiere. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne găsim în rândul celor care pot dărui şi nu printre cei care întind mâna, căci Sfântul Vasile cel Mare afirma: “Cât de mult ar trebui să mulţumeşti bunului Dumnezeu, Binefăcătorului tău, cât de vesel ar trebui să fii, cât de mândru de cinstea ce ţi se dă, că nu tulburi uşile altora, ci alţii vin la ale tale!” (Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., Omilia a VI-a, cap. VI, p. 102; vezi şi Sfântul Grigorie de Nazianz: “Câtă vreme eşti sănătos, ajută pe cel ce rău pătimeşte. Nu aştepta să înveţi prin propria ta suferinţă ce este lipsa de omenie. Să nu ridice cumva Dumnezeu mâna împotriva ta pentru vina de a neglija pe cei necăjiţi, ci fă-te celui lipsit Dumnezeu, urmând milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu!”, apud Pr. dr. Ştefan Slevoacă, op. cit., p 192). Să-L iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit mai întâi (I Ioan IV; 19), aducându-ne pe lume, iertându-ne şi mântuindu-ne şi să-i iubim pe semenii noştri cu aceeaşi intensitate ca şi cum am fi noi în locul lor (P.S. Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul scria: “Iubirea creştină înseamnă ieşirea din sinea egoistă şi dăruirea iubitoare celuilalt, Precum Hristos S-a dat pe Sine, pentru noi. Spunea Hegel: <<Preceptul evanghelic: iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi, nu vrea să zică: iubeşte-ţi aproapele cu tot atâta tărie ca pe tine însuţi, deoarece a se iubi pe sine este o expresie lipsită de înţeles: înseamnă, iubeşte-ţi aproapele ca şi cum ai fi tu însuţi>>. Iar Scrima zicea că aceasta înseamnă a spune că trebuie să te învoieşti a muri eului tău spre a renaşte în al celuilalt. Dragostea nu îngăduie a face rău aproapelui nostru. Ţinând seama de această însuşire a ei, Fericitul Augustin spune: <<Iubeşte şi apoi fă ce vrei>>. Dragostea este deci legea morală fundamentală care stabileşte între credincioşi relaţii profunde, vii, esenţiale şi totalitare. Ea este superioară dreptăţii. De aceea porunca lui Iisus prin excelenţă este iubirea. Cei ce ascultă, vor fi primiţi întru mărire, cei ce o desconsideră vor deveni asociaţii diavolului”, “Cuvântul dragostei”, p. 14), manifestându-ne iubirea prin acte de milostenie, căci “în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei XXII; 40). Cunoscând toate acestea, la final adresez tuturor, împreună cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, următorul îndemn: “Mergeţi şi faceţi şi voi asemenea!”
