Speranța, zice Arhim. Ghervasie Raptopoulos, este pentru om ca aerul pe care-l respiră. Este ca apa care potolește setea celui năucit de arșița nimicitoare a verii. Fără speranță nu putem sta în picioare, nu putem trăi, nu putem realiza nimic; nu putem prospera. Fără speranță, viața este disperare, este deznădejde și întuneric, după cum spunea un înțelept: “Dacă pierdem speranța și curajul, am pierdut totul”. Cu speranța trăiește omul, cu ea călătorește pe acest pământ și tot cu ea îl părăsește, mutându-se în celălalt veac.
Ȋnsă, unde trebuie să aruncăm ancora speranței, a nădejdii noastre ca să putem ieși întotdeauna biruitori? În cine trebuie să ne punem nădejdea? În noi înșine? În prieteni? În cei puternici? În bunurile noastre? În bani? Toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos. “Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele”, scrie psalmistul David (Psalmi XXXIII; 10). “Gustați și vedeți că bun este Domnul; fericit este acela care nădăjduiește în El” (Psalmi XXXIII; 8). Domnul este nădejdea noastră de neclintit. Cu nădejdea într-Însul să adormim și cu aceeași nădejde să ne sculăm din așternut dimineața. Iar când va fi să părăsim pentru totdeauna viața aceasta, s-o facem purtând aceeași nădejde o dată cu sufletele noastre către ceruri, convinși fiind că Dumnezeu nu ne va părăsi niciodată. “Cel ce își pierde speranța în Dumnezeu, afirmă Fericitul Augustin, acela face cel mai mare păcat, tăgăduind că El este iubire, milă și putere”. De asemenea, Sfântul Ioan Scărarul zice: “Când dispare speranța, dispare și iubirea”. Într-adevăr așa este. Și atunci când am pierdut iubirea, L-am pierdut pe Dumnezeu, deoarece “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV; 8). Ca atare, a-ți pierde nădejdea înseamnă “să-ți răpești singur de la tine însuți mila lui Dumnezeu, pe care Domnul e gata să ți-o dea în fiecare minut”, după cuvintele Mitropolitului Filaret al Moscovei. “A păcătui este omenește”, spune Sfântul Nil Sinaitul; “a deznădăjdui este un lucru diavolesc”.
Nădejdea este “oxigenul” vieții noastre duhovnicești. Păcate săvârșim cu toții și “dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dar dacă Îi mărturisim lui Dumnezeu păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan I; 8-9) și răutatea. Se cuvine, așadar, să plângem pentru păcatele noastre, dar, în același timp, să și nădăjduim în dragostea lui Dumnezeu, “Care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei II; 4). De multe ori, diavolul devine victorios asupra noastră, zdrobindu-ne cu deznădejdea. Să nu spunem: “O, ce s-a întâmplat cu noi?”, ci să ne încredințăm lui Dumnezeu. Încrederea noastră în El este o rugăciune neîncetată, care aduce numai roade bune și prețioase.
Domnul ne vorbește prin glasul Său blând: “Eu sunt Domnul Dumnezeu, Cel Care dă tărie în ziua necazului. Veniți la Mine, când sunteți necăjiți”. Ceea ce ne împiedică cel mai mult de la mângâierea cerească, spune Toma de Kempis, în lucrarea sa “Urmarea lui Hristos”, este faptul că “ne îndreptăm prea târziu spre rugăciune. Căci, mai înainte de a ne ruga lui Dumnezeu din toată puterea, noi căutăm tot felul de mângâieri în cele din afară. Uităm că Dumnezeu este Cel Ce mântuiește pe cei care nădăjduiesc întru Dânsul, că nu este ajutor tare în afara Lui, nici sfat folositor și nici doctorie tămăduitoare. Să nu se tulbure inima noastră în încercări, nici să se înspăimânte, ci să avem încredere în milostivirea Domnului. Când socotim că noi suntem mai departe de El, Dumnezeu este mai aproape. Când credem că aproape totul este pierdut, adeseori tocmai atunci se ivește un prilej mai mare de câștig. Nu este totul pierdut, când lucrurile nu ies așa cum ne așteptam. Nu trebuie să judecăm după aparențe sau să ne lăsăm pradă unei întristări, ori de unde ar veni ea, ca și cum n-ar mai fi vreo nădejde de scăpare. Dacă Dumnezeu ne trimite o greutate sau un necaz, să nu ne întristăm în inima noastră, să nu ne socotim cu totul părăsiți, căzând în deznădejde, căci El numaidecât ne poate ușura și toată povara ne-o schimbă în bucurie, conducându-ne spre Împărăția Cerurilor. Dacă nu ne pierdem nădejdea, Dumnezeu ne stă întotdeauna aproape ca să primească pocăința noastră”.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, și Eu vă iubesc pe voi” (Ioan XV; 9), trimițându-ne nu la bucuriile vremelnice, ci la lupte mari, nu pentru onoruri, ci pentru disprețuiri, nu pentru trândăvie, ci pentru trudă, nu pentru odihnă, ci pentru ca să aducem roadă multă întru răbdare și nădejde.
Preot dr. Cristian Boloș
