Motto: „Zece mii de râuri se adună în mare, dar marea nu este plină niciodată” Proverb chinezesc
În fiecare an, marea, își ia tributul! O sintagmă-clișeu pe care-o auzim, anual, de câteva ori, pe perioada verii. În fiecare an turiștii merg la Marea Neagră, în concedii. Adică, să se relaxeze, să bage-n ei ca sparții, să bea „alcooale” în exces, și unii dintre ei să se înece. În fiecare an se întorc, la casele lor, mai puțini din câți au plecat. În fiecare stațiune de pe Litoralul românesc, anual, se îneacă unii. Poate mai puțin la Mamaia, unde preț de vreo sută de metri apa de-abia îți atinge rotula. Cu toate astea și Mamaia are înecații ei.
Portretul robot al înecatului: în primul rând el este un înotător bun, spre excelent. Niciodată nu se îneacă o persoană care nu știe să înoate, pentru că aceasta intră în mare doar atât cât simte nisipul sub tălpi. Atât cât are siguranță. Dar înotătorul, stăpân pe el, se aventurează în larg, fără frică. Prima mare greșeală. O fi el stăpân pe el, dar nu e stăpân și pe mare. Care e mare că de-aia-i zice mare și nu mică! În general, în lupta cu natura, omul iese mereu pe locul doi. Dar orgoliul nemăsurat al ființei umane o face pe aceasta să se creadă invincibilă. Fatală eroare! Apoi, bunul înotător nu merge niciodată singur la mare. E cu gașca, iar femelele găștii îi îmbățoșează „creasta de cocoș” de sub burtică, exacerbându-i orgoliul de titan al apelor. Trebuie să demonstreze „sirenelor” ce curajos este, ce puternic, și ce bun înotător au lângă ele! Doar el e Zeul Neptun…! Și se avântă… Dar înainte de a se arunca, definitiv, în valurile mării, gașca se distrează. Mănâncă și bea. Se-mbuibă ca și cei rămași după foametea din 1932-1933, din Ucraina, și bea, cel puțin, patru-cinci metri de bere. Sau câteva butelii cu vin! Pe nesimțite, gașca s-a transformat într-o lavă incandescentă, gata să erupă. Îmbuibată până la refuz, cu mațul gros umflat ca un caltaboș de Crăciun, cu gradele Zeului Ra topite-n creier, iar cu cele ale Zeului Bachus diluate-n sânge, gașca cere jertfe. „Cine sare, cine sare, hop, hop…?!” E refrenul verii. Iar „cocoșeii” se avântă. Sunt gata fezandați, umflați și amețiți, topiți de soare, și dornici de demonstrații virile. „Iubita mea să ne-aruncăm în mare…” își repetă ei, la început, înainte de a lua primul „deț” de apă marină. Gașca jubilează; behăie, chițcăie, râgâie! „Cocoșeii” sunt pe val. Doboară iute câteva valuri modeste și se-ndepărtează. Femelele sunt ude. Și pe dinăuntru și pe dinafară. Salvamarii fluieră. Soarele topește. Valurile lovesc ritmic. Fac asta de când e lumea și nu obosesc. „Cocoșeii”, însă, da. Încep să strige. Mai trag un „deț”. Tușesc și intră-n panică. Habar n-au cum le-a apărut cârcelul. Nu mai pot stăpâni valurile care lovesc neîncetat. Obosiți și panicați urlă după ajutor. „Help, help!” Dar cine să-i „helpeze”? Gașca e la țărm, nu aude. Al treilea „deț” îi năucește. Marea îi preia fără să se supere. Nici măcar nu simte. Vorba Eminescului: ”… întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Apare o mână din valuri… un cap disperat… apoi… Gașca râde de o nouă glumă a „cocoșelului” mai mic în rang, care a rămas la țărm. Speră și el la o „puică”… După câteva minute cineva din gașcă atrage atenția că amicul din apă nu se mai vede. Se glumește încă, toți sunt convinși că masculul Alfa va apărea. Una mai sensibilă intră în panică. O transmite și găștii. Care, de la țărm, scrutează orizontul. „Uite, e acolo!”… „Ah, nu, ăla e un pescăruș…!” Fata sensibilă declanșează isteria. Plânge. Urlă. Se agită… Turiștii se agită și ei. Cineva cheamă salvamarul. În câteva minute bărcile oamenilor care salvează vieți, și pe care mulți „cocoși” îi ignoră sunt în zona unde presta „Tarzanul” găștii. Uneori îl găsesc, alteori nu. De prea puține ori, însă, viu. Adesea, salvamarii se întorc doar cu un trup inert, alb-vinețiu, pe care încearcă, în zadar, să-l învie. Toată plaja s-a adunat să vadă înecatul și, două-trei zile, salvamarii șomează. Apoi vin alți turiști, alți „cocoșei”…
Credeți-mă, se moare foarte ușor pe mare! Mai ușor decât pe pământ. Dacă pe pământ omul se mai poate feri de pericole, în mare, acest gest este imposibil. Cum se poate ascunde omul de un val? Și dacă, totuși, o face, cum poate rezista la următoarele care lovesc ritmic, necontenit și fără oboseală? Când se retrag, valurile duc totul în larg, iar omul, oricât de puternic ar fi nu prea poate rezista. Se chinuie să revină la țărm, dar valurile îl cară înapoi mereu. În fiecare an, inconștienții și „eroii” plajelor cad victime mării. În fiecare an se întorc mai puțini turiști la casele lor. Unii rămân, pe vecie, în mare. E trist, dar nicidecum nu este vina mării!
Acum câțiva ani o studentă, la Costinești, a fost găsită plutind inert, aproape de țărm. Au scos-o vânătă. Era în prima ei zi de vacanță. Iubitul, printre hohote, urla la salvamari să o salveze. Mi-e greu să uit disperarea lui. Și nici nu vreau să-mi imaginez momentul în care familia fetei a aflat vestea. Anul trecut, la Vama Veche, un bărbat a fost adus la țărm de valuri. Salvamarii l-au resuscitat, omul scuipa sânge cu spume, alge, nisip. Nu știu dacă a reușit să supraviețuiască. Oricum, creierul i-a fost afectat iremediabil, fiind lipsit de aer minute bune. Asta spuneau asistentele de la Salvare care l-au dus apoi la spital. Anul acesta nu l-am văzut prin Vamă. Cei care mergem acolo, de ani de zile, am ajuns să ne cunoaștem. Anul ăsta nimeni nu știa nimic de el. Nu-i așa că e trist?
În copilărie, am făcut șase ani de natație, cu antrenamente zilnice, cu concursuri și cantonamente. Înotam ca un pește în apele Pontului Euxin. Dar în 1996, la Costinești, student fiind și crezându-mă Tarzan sau vreun rechin metamorfozat în om mi-am propus să ajung înot până la celebra epavă. La vreo 60-70 de metri de obiectiv am aruncat o privire spre mal. Oamenii erau cât furnicile, iar țărmul părea atât de departe încât m-am speriat. Rău! Am intrat în panică și am simțit că nu mai pot respira. Dar… îngerul meu a fost acolo! Am început să înot pe spate, spre țărm, vorbind cu mine însumi pe un ton nu tocmai liniștit. „Bărbate, fii tare! Rezistă! Totul e frumos, fii calm!” Nu am pus piciorul pe epavă, dar am ajuns la țărm. De atunci îmi place să simt nisipul sub tălpi ori de câte ori intru în apele în care se scălda Ovidiu pe la Tomis, acum câteva mii de ani. Și să o pot face anual.
Sorin Oros
