“Iisus i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău” (Ioan V; 14).
În Ierusalim este sărbătoare. Domnul Iisus Hristos Se îndreaptă spre sfânta cetate. Îl vedem pătrunzând în oraș prin Poarta Oilor, în vecinătatea căreia era amplasată o “scăldătoare” renumită. Scăldătoarea respectivă, despre care face mențiune Sfântul Ioan în capitolul V al Evangheliei sale, “avea cinci pridvoare: patru erau împrejurul scăldătorii, iar al cincilea, la mijloc, și în acesta zăceau mulțime de bolnavi”. Numele evreiesc al scăldătorii era Vitezda sau Betezda, termen care în limba română se traduce prin “Casa Milostivirii”. Și într-adevăr, în acel spațiu s-a revărsat mila lui Dumnezeu.
Priveliștea care se oferă privirii Mântuitorului nu este una tocmai plăcută. Dimpotrivă. Totul în jur emana durere, suferință, boală. Era un tablou cât se poate de respingător, dar care, în același timp, inspira compasiune. Nimeni nu ar fi putut trece indiferent pe acolo, fără ca măcar să exclame: “Vai, bieții oameni!” Căci toate cele cinci pridvoare ale scăldătorii Vitezda erau pline cu bolnavi: “orbi”, care nu aveau nici o călăuză în întunericul de nepătruns al existenței lor chinuite; “șchiopi”, care abia se puteau deplasa dintr-un loc în altul; “uscați”, ale căror trupuri slăbite păreau lipsite de viață. Toți, într-un suflet, așteptau “mișcarea apei”. La ce se referă această “mișcare a apei”? Sfânta Evanghelie ne oferă imediat explicația necesară: “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ținut”. Mila dumnezeiască se pogora în acel loc, aducând darul alinării sufletului și al vindecării trupului. Printre gemetele celor bolnavi, se înfiripă un scurt dialog. Mântuitorul îl interpelează pe un suferind: “Voiești să te faci sănătos ?” Ca Dumnezeu adevărat, El cunoștea necazul acelui om; știa că era bolnav de o lungă perioadă de timp, dar că totuși nu și-a pierdut speranța că odată se va însănătoși. Acesta era și motivul pentru care se afla la vestita scăldătoare Vitezda. Dacă nu avea certitudinea că se poate vindeca, prezența lui acolo era un non-sens. “Doamne, răspunse el, cum să nu voiesc să mă tămăduiesc? Iată, acum sunt treizeci și opt de ani de când o boală grea mi-a cuprins trupul, condamnându-mă la singurătate. Am devenit o povară pentru familia mea. Nu pot munci. Nu-mi pot câștiga existența. Sunt precum o corabie scăpată dintr-un naufragiu. Plutesc în derivă pe marea învolburată a acestei vieți, așteptând să ancorez pe tărâmul minunat al vindecării. Cu anevoie mă mișc. De aceea, nu pot ajunge niciodată primul în scăldătoare după ce îngerul Domnului se coboară din cer și tulbură apa. Doamne, nu am om care să mă călăuzeasă spre vindecare!”
Strigătul de durere al slăbănogului: “Doamne, nu am om!”, răzbate cu putere până la noi. Strigătul lui poate fi și al nostru. Este strigătul omului rămas singur în timp de boală. Unde sunt în acele clipe rudeniile și prietenii? Parcă toți au uitat de mine, cel suferind, parcă toți au uitat că, oarecând, și eu am fost sănătos, ajutându-i când se găseau în situații grele. În asemenea momente, apare Omul de Care avem întotdeauna nevoie cu toții, apare Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și El, în iubirea Sa, bunătatea Sa și iertarea Sa nemărginite, ne întinde mâna ridicându-ne din noroiul păcatelor și din boala trupului. Văzând dorința fierbinte a slăbănogului de-a se izbăvi de boală, dar cunoscându-i și imposibilitatea de a ajunge vreodată cel dintâi în apă, Iisus hotărăște să pună capăt suferinței sale sufletești și trupești, adresându-i-se prin cuvintele: “Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă”. Mila Domnului coboară și minunea se înfăptuiește: “și îndată omul s-a făcut sănătos, și și-a luat patul și umbla”. Cu adevărat, zice Sfântul Chiril al Ierusalimului, “Mântuitorul Se face pretutindeni tuturor toate: pâine pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați, înviere pentru cei morți, doctor pentru cei bolnavi, mântuire pentru cei păcătoși… Oriunde Se arată Iisus, acolo este și mântuirea”.
Adeseori boala îl face pe om mai potrivit pentru marile planuri ale lui Dumnezeu. Voia Domnului a fost ca minunea să se petreacă într-o sâmbătă, ziua săptămânală de odihnă a iudeilor, fapt ce atrage furia acestora. Sâmbăta era interzisă orice activitate. Bucuria celui vindecat este curmată brusc de apostrofarea iudeilor: “Este zi de sâmbătă și nu-ți este îngăduit să-ți iei patul. Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă?” În primă instanță, bărbatul nu are nici un răspuns. De altfel, nici nu-l cunoștea pe Vindecător. Fusese atât de absorbit de mirajul vindecării miraculoase, încât a și uitat să-L întrebe Cine este și de ce îl ajută. Puțin mai târziu, Doctorul și cel tămăduit se reîntâlnesc în templu, prilej cu care Domnul îi spune: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău”. Din cuvintele Mântuitorului detectăm cauza bolii acelui om: păcatul. Comiterea constantă a păcatului atrage “atenționarea” din partea divinității. Îndată omul pleacă și vestește tuturor cât bine i-a făcut lui Iisus. El, nevinovat, nu bănuia că stârnea și mai mult mânia iudeilor. Aceștia, îngustați în vederi, nu puteau accepta o persoană Care se autoproclama Dumnezeu, Care făcea minuni mai presus de puterea de înțelegere a minții omenești, Care le nesocotea tradițiile. Ei uitaseră că Mesia nu vine ca să distrugă și să dizolve Legea lui Moise, ci ca să o împlinească, să o desăvârșească. În dorința lor de a avea un Mesia mândru și războinic, nu-L recunosc pe umilul Fiu al Mariei din Nazaret ca Fiu al lui Dumnezeu, cu toate că El le demonstra acest adevăr prin cuvinte, fapte și atitudini. De aici și comportamentul lor ostil față de Iisus. Intervenise invidia și ura. Nu aveau nevoie de un concurent, Care să le răstoarne ideile. Așa că Îi doreau moartea. În final, chiar Îl vor ucide prin răstignire.
Asistând la vindecarea minunată a slăbănogului de la Vitezda, ne punem o întrebare firească: este posibil ca păcatul să fie o cauză a bolii? Iar răspunsul este unul afirmativ. “Paraclisul Maicii Domnului” o spune atât de elocvent: “Din pricina păcatelor mele, mi se îmbolnăvesc trupul și sufletul…” Sănătatea este cea mai prețioasă comoară a vieții umane. O apreciem atunci când o avem, dar mai ales după ce am pierdut-o. Pe bună dreptate, se găsesc consemnate în cartea Sfintei Scripturi, “Înțelepciunea lui Isus Sirah”, următoarele: “Mai bun este săracul sănătos și tare cu puterea, decât bogatul care are trupul său rănit. Sănătatea și buna tărie este mai bună decât tot aurul și trupul sănătos și cu putere, decât avuția nenumărată. Nu este mai bună avuția decât sănătatea trupului și nu este bucurie mai mare decât bucuria inimii. Mai bună este moartea decât viața amară sau decât boala necontenită” (cap. XXX; 14-17). Trupul cel mai sănătos și viguros se poate ruina în momentul în care se lasă ȋnrobit de patimi și păcate, ca de pildă: îmbuibarea, lăcomia, beția, desfrânarea. De aici apelativele adresate unor persoane: lacom, bețiv, desfrânat. Între păcat, care “rupe comuniunea omului cu Dumnezeu”, după expresia Sfântului Grigorie Dialogul, fiind călcarea voii și a poruncilor dumnezeiești, și boală se stabilește o relație ca între cauză și efect. Păcatul este cauza, iar boala efectul. Însă, păcatul nu aparține firii noastre, ci este virusul pe care îl putem înlătura, împiedicând instalarea bolii în organism. Nu păcatul, ci virtutea aparține firii omenești. Așa cum dispare întunericul la ivirea luminii, tot astfel dispare păcatul la apariția virtuții. Aceasta înseamnă, scria Pr. prof. dr. Sorin Cosma, că dacă vom cultiva în suflet blândețea, putem alunga din fire mânia; prin cumpătare și înfrânare alungăm desfrâul și beția; prin smerenie îndepărtăm mândria, slava deșartă și iubirea de sine; cultivând milostenia, vom alunga din suflet avariția și lăcomia; dacă vom fi curați cu inima, va dispărea orice urmă de invidie și răutate, fiind astfel deopotrivă plăcuți lui Dumnezeu și oamenilor. Este ca și cum ai părăsi un drum greșit și ai apuca pe o cale netedă și dreaptă, care duce spre împlinirea scopului propus: mântuirea sufletului. Pentru atingerea acestui țel suprem, este imperios necesar să privim păcatul ca pe un rău al ființei noastre de care putem și trebuie să ne debarasăm, spre a asigura vieții buna ei desfășurare și sănătate, câștigându-ne concomitent și fericirea în eternitate. Deci, noi înșine avem datoria să părăsim păcatul și să ne apropiem de Dumnezeu, prin virtute, căci iată ce ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Nerecunoașterea propriilor păcate i-a făcut pe iudei să se depărteze de Hristos dar recunoașterea păcatelor le-a născut dorința de a căuta pe Răscumpărător și de a dori iertarea păcatelor… Că dacă nu și-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; și necerându-l, n-ar fi dobândit iertare”. Vina păcatului este a noastră. În zadar îl învinuim pe diavol, ca și cum el ar fi un fel de responsabil universal pentru păcatele tuturor. Dumnezeu ne-a creat buni. Noi am ales răul. Păcatul ne copleșește doar dacă permitem să se întâmple acest lucru. Și cel mai grav e faptul să nu conștientizăm că am păcătuit și să nu ne preocupe îndreptarea. E ca și cum ai suferi de o boală incurabilă, iar tu să susții că ești deplin sănătos.
Păcatul întunecă chipul lui Dumnezeu din noi, împiedicându-l să strălucească în ființa noastră. Totodată ne împiedică să-L cunoaștem pe Dumnezeu, despărțindu-ne de Acesta. Sfântul Atanasie cel Mare remarca: “… e necesar să înfățișăm adevărul învățăturii bisericești: că răul nu e de la Dumnezeu, nici n-a fost în Dumnezeu, nici n-a fost de la început, nici nu există vreo substanță a lui, ci oamenii, respingând gândul binelui, au început să gândească și să-și născocească cele ce nu sunt și cele pe care le voiesc… Pentru că sufletul a fost făcut ca să vadă pe Dumnezeu și să fie luminat de El. Dar în locul lui Dumnezeu el a căutat cele stricăcioase și întunericul”. Noi, oamenii, suntem înzestrați de Dumnezeu cu putere și libertate. De ce nu ne folosim libertatea așa cum ar trebui? De ce, din stăpâni, ne transformăm în robi ai patimilor și ai păcatelor? De ce refuzăm demnitatea pe care ne-a dat-o Creatorul, întunecând chipul Lui din noi? De ce păcătuim la nesfârșit? Căci “neîndestulându-se sufletul omenesc cu născocirea răutății (a păcatului), a început pe încetul să înainteze la cele și mai rele. Strâmbându-se astfel și uitând că este după chipul lui Dumnezeu Cel bun, nu a mai văzut prin puterea din el pe Dumnezeu-Cuvântul, după Care a fost făcut”. Suntem liberi, dar să ne păstrăm libertatea și s-o întrebuințăm în sens pozitiv, nepermițând ca “oglinda sufletului, singura care poate vedea chipul Tatălui, să se ascundă în cutele poftelor trupești” și nelăsându-ne înrobiți de porniri și pofte păcătoase, de patimi și vicii, după îndemnul Sfântului Apostol Petru: “Trăiți ca oamenii liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru II; 16), precum și al Sfântului Apostol Pavel: “Căci voi, fraților, ați fost chemați la libertate; numai să nu folosiți libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire” (Galateni V; 13). Slăbănogul de la Vitezda și-a dorit din tot sufletul să-și redobândească sănătatea pierdută prin păcat, dar nu avea Călăuza Care să-l ridice din starea de păcătoșenie în care căzuse. Când, însă, i s-a oferit prilejul, a ales în consecință. Noi avem Omul. Îl avem pe Hristos, a Cărui lumină ne călăuzește spre Rai. Să mergem pe urmele Lui și vom moșteni fericirea veșnică împreună cu El. Atunci, însăși viața noastră va iradia lumină, fiind o pildă vie pentru cei din jur (Matei V; 16).
Împlinind voia divină, trăim împreună cu Dumnezeu, sau Dumnezeu trăiește în noi. Dar în clipa în care comitem păcatul, indiferent cum s-ar numi el, ne înstrăinăm de Domnul sau mai bine zis Îl izgonim din ființa noastră și intrăm în sfera de influență a diavolului și chiar în stăpânirea lui, dacă persistăm în rătăcire. Pentru a ne convinge de realitatea acestor cuvinte, să cercetăm puțin Sfânta Scriptură. Aici citim că “cine săvârșește păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuiește” (I Ioan III; 8), că “oricine săvârșește păcatul este rob păcatului” (Ioan VIII; 34) și că “plata păcatului este moartea” (Romani VI; 23). Păcatul l-a transformat și pe diavol dintr-un înger luminat în satan. La fel procedează și în cazul nostru. Ne amăgește, ne produce plăcere și satisfacție, ne propune fericire eternă, dar în final roadele pe care le culegem sunt amare: moartea veșnică și chinurile veșnice ale iadului. Ne răpește harul dumnezeiesc, pacea, liniștea, lumina, binecuvântarea și ne târăște de la extaz la agonie, încă în trup fiind. El “își începe lucrarea prin introducerea iadului în om și o sfârșește prin introducerea omului în iad”.
Să nu ne autoamăgim crezând că putem păcătui în ascuns fără ca Dumnezeu să ne vadă. Dacă El ne ascultă în momentele în care ne rugăm și noi suntem conștienți de faptul acesta, atunci, cu siguranță, nici un păcat nu poate scăpa de vederea Lui. Așadar, să nu uităm că Dumnezeu este Judecător drept nu numai al lucrurilor din afară, ci și al gândurilor lăuntrice. Totodată, să nu dăm dovadă de naivitate, catalogând păcatele după gravitatea sau simplitatea lor, împărțindu-le în grele sau ușoare, deoarece și cele care în aparență sunt mici, prin comiterea lor repetată ne conduc spre altele mai mari, îmbolnăvindu-ne sufletul și trupul, lipsindu-ne de harul lui Dumnezeu. Orice păcat este grav, pentru că ne desparte de Părintele nostru Ceresc și ne apropie de iad, dacă nu ne debarasăm de el la timp. Zis-a un bătrân: “Omul are trebuință să se teamă de judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească fapta bună și să se roage lui Dumnezeu totdeauna”. Cât de dificil este a judeca dacă păcatul făcut e mare sau mic, ne spune Fericitul Augustin: “E foarte greu a afla și periculos a stabili care sunt păcatele ce îl împiedică pe om a ajunge în Împărăția lui Dumnezeu, care sunt păcatele grele și care sunt ușoare. Aceasta nu se poate stabili prin judecată omenească, ci numai prin cea dumnezeiască”. Prin urmare, toate sunt la fel de dăunătoare sănătății noastre sufletești și trupești.
Am remarcat, așadar, că păcatul este o cauză a bolii. Ca atare, să ne ferim de el, iar dacă am păcătuit să ne îndreptăm acum pentru că timpul trece. Păcatul produce durere și în sfârșit moarte. Din nefericire, doar când ajungem la necaz, ne îndreptăm pașii spre Vitezda și așteptăm să ne vină rândul la mila lui Dumnezeu. Oare de ce numai atunci ne aducem aminte de Dumnezeu, pe Care L-am părăsit prin păcat? A păcătui este omenește; stăruința în păcat constituie dorința și victoria diavolului asupra noastră. Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: “Păcatul făcut din neștiință se iartă, dar este osândit cel care stăruie în răutate”. Toți suntem păcătoși, toți greșim într-un fel sau altul, dar dacă ne conștientizăm greșelile și ne întoarcem la Dumnezeu cu inimă înfrântă și smerită, căindu-ne cu sinceritate, “El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan I; 9). E foarte ușor să facem un păcat, dar e nespus de greu să ne eliberăm de jugul lui. Cu toate acestea, chiar dacă am căzut în păcat, să nu deznădăjduim, fiindcă ne putem vindeca prin pocăință. “Am păcătuit? se întreba Sfântul Efrem Sirul. Să ne pocăim. De mii de ori am păcătuit? De mii de ori să ne pocăim. Pentru tot lucrul bun Se bucură Dumnezeu; în chip deosebit, însă, se bucură pentru sufletul care se pocăiește și pe care, întorcându-se, îl primește cu înseși mâinile Sale”. Ce asigurare minunată! Îl primește cu înseși mâinile Sale! Mântuitorul nostru Iisus Hristos “nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Matei IX; 13). Mare este puterea diavolului asupra noastră prin intermediul păcatului care ne copleșește, dar mai mare este puterea lui Dumnezeu prin harul Său care se pogoară peste noi, numai să vrem. Atât așteaptă Dumnezeu: să facem primul pas, să vadă dorința noastră sinceră de îndreptare. El este Omul Care va sări și în ajutorul nostru, cu o singură condiție: să-L chemăm. Împreună cu Hristos totul este cu putință. Fără El ne străduim în zadar. “În lume necazuri veți avea, zice Iisus, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan XVI; 33).
Preot dr. Cristian Boloș
