marți, martie 19, 2024
AcasăReligieBiserica. Trecut și prezent

Biserica. Trecut și prezent

Iisus Hristos S-a înălțat la cer de-a dreapta Tatălui. În sufletele Apostolilor Săi a rămas o mare tristețe, fiindcă se despărțiseră de Învățătorul lor iubit, dar și o nădejde vie, care îi umplea de bucurie. Știau că o misiune grea îi aștepta. Iisus i-a asigurat: “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan VIII; 12), după care le-a făgăduit:  “… veți lua putere (de sus), venind Duhul Sfânt peste voi și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Fp. Ap. I; 8).

Înainte, cu prilejul Sărbătorii Corturilor, Domnul le spusese: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan VII; 37-39). Duhul Sfânt, Mângâietorul, trebuia să Se pogoare. Dar, oare, când? Această așteptare le ținea întreaga ființă în tensiune. Erau dornici să pornească la drum pentru a-L propovădui pe Hristos Cel înviat la toate popoarele lumii. Și semnul întârzia.

Trecuseră zece zile, petrecute în rugăciune. Și iată-i acum, în ziua Cincizecimii, șezând într-o casă din Ierusalim, tot cu rugăciunea pe buze și în inimă. Orașul sfânt fremăta. Oameni din toate colțurile pământului veniseră la Ierusalim cu prilejul acestei mari sărbători, considerată ca fiind a doua ca importanță la poporul evreu, numită și “Sărbătoarea Secerișului”. Ea amintește de primirea Legii vechi pe Muntele Sinai, după ieșirea poporului din robia egipteană, prefigurând Cincizecimea creștină sau Rusaliile, ziua pogorârii Duhului Sfânt, când se dă omenirii Legea cea nouă, a iubirii și a bunătății, scrisă pe tablele de carne ale inimii și nu pe tablele de piatră ale Vechiului Testament.

Deodată a venit din cer un vuiet, ca vâjâitul unui vânt puternic, umplând toată casa în care se aflau Apostolii. “Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”, relatează Sfânta Scriptură (Fp. Ap. cap. II). Auzindu-se acel vuiet până departe, mulțimea s-a adunat împrejurul casei și a rămas uimită, pentru că fiecare om, indiferent de naționalitate, îi auzea pe ucenici vorbind în limba lui maternă. Toți se mirau de ceea ce auzeau. Erau martorii unui eveniment fără precedent. Unii, însă, în loc să fie cuprinși de respect, încep să-și bată joc, spunând: “Iată, oamenii aceștia sunt plini de must. Sunt beți”. O altă parte din mulțime se întreba: “Nu sunt aceștia care vorbesc toți galileeni? Și cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?” Atunci Sfântul Petru a ridicat glasul, rostind o predică duioasă, direct inspirată de Duhul Sfânt. Domnea o tăcere desăvârșită. Toți îl ascultau vorbind despre Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care S-a răstignit pe Cruce din dragoste pentru neamul omenesc, aducând pacea între cer și pământ, între Dumnezeu și om. Murind și așezat fiind în mormânt, a treia zi a înviat plin de slavă. Apoi, S-a înălțat cu trupul la cer, asigurându-ne că-L va trimite în lume pe Duhul Sfânt. Acum promisiunea s-a împlinit. Duhul Sfânt S-a pogorât.

Efectul acestei cuvântări a fost extraordinar, deoarece toți cei care au ascultat aceste cuvinte, “au fost pătrunși la inimă”, întrebându-l pe Sfântul Petru și pe ceilalți Apostoli: “Bărbați frați, ce să facem?” Iar Petru i-a îndemnat: “Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt”. În acea zi memorabilă s-au botezat, din câți au auzit predica, trei mii de suflete, petrecând în unitate, “în învățătura Apostolilor și în rugăciune”, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Mântuitorului nostru. În ziua aceea s-au pus bazele Bisericii lui Hristos, trupul Său tainic. Aceasta este ziua de naștere a Bisericii.

Referitor la cele menționate anterior, Părintele George Florovsky consemna: “Hristos a biruit lumea. Biruința Sa constă în faptul de a-Și fi creat propria Sa Biserică. În mijlocul deșertăciunii și sărăciei, a slăbiciunii și suferinței ce străbat istoria omenirii, El a așezat temeliile unei ființe noi. Biserica este lucrarea lui Hristos pe pământ; este chipul și lăcașul sfintei Sale Prezențe în lume. Iar în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Bisericii, care era atunci reprezentată de cei doisprezece Apostoli și cei împreună cu ei. El a intrat în lume ca să locuiască împreună cu noi și să lucreze mai deplin decât o făcuse vreodată înainte, căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit (Ioan VII; 39). Sfântul Duh S-a pogorât o dată pentru totdeauna. Aceasta este o taină înfricoșătoare și nepătrunsă. El viază și locuiește neîncetat în Biserică. În Biserică primim Duhul înfierii (Romani VIII; 15). Prin căutarea și primirea Duhului Sfânt devenim ai lui Dumnezeu în veșnicie. În Biserică se desăvârșește mântuirea noastră; sfințirea și transfigurarea, îndumnezeirea firii omenești este înfăptuită”.

Lecturând cu atenție Sfânta Scriptură, remarcăm faptul că în timpul activității Sale mântuitoare, mulțimile se grupau în jurul Domnului Iisus Hristos pentru a-L întâlni și a-L asculta. Însă, Iisus știa că la un moment dat Se va înălța la cer. De aceea, a dorit ca oamenii să aibă mereu posibilitatea să-L întâlnească și să se unească cu El. Astfel, a întemeiat Biserica și a instituit Sfintele Taine, condiționând mântuirea și sfințirea oamenilor de frecventarea ei cu regularitate, ea fiind o minune dumnezeiască în care se săvârșesc neîncetat minuni.

Biserica, spun Sfinții Părinți, este o vistierie de daruri și o școală de evlavie, îndemnându-ne, prin slujitorii ei sfințiți, la săvârșirea faptelor bune. Participarea activă la cultul divin public în biserică are o importanță covârșitoare. Biserica, trupul tainic al lui Hristos, este corabia mântuirii noastre și scara noastră spre Dumnezeu. Ea este laboratorul în care se lucrează mântuirea tuturor oamenilor dornici de mântuire. Având în vedere acest aspect, Sfântul Ciprian exclamă: “În afară de Biserică nu există mântuire! Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca tată”. În biserică ne așteaptă Hristos să venim și să ne unim cu El prin Sfânta Împărtășanie, plecându-ne genunchii în rugăciune și printre lacrimi să-I spunem necazul ce ne apasă sufletul, iar El, văzând credința noastră, ne va trimite ajutorul Său dumnezeiesc, eliberându-ne de tot ceea ce ne subjugă. Dumnezeu ne cheamă pe toți la mântuire, dar nu toți răspundem pozitiv la această invitație.

Gurie Georgiu și Cristian Tia, în cartea Meditații duhovnicești la sfârșit de modernitate, scriau că orice creștin adevărat este dator să ajungă la convingerea că frecventarea bisericii și întâlnirea cu Dumnezeu în ea, dă sens și culoare vieții lui, îi dinamizează întreaga existență. Din nefericire, omul modern se mulțumește cu o credință superficială, care se rezumă mai mult la o presupunere a existenței lui Dumnezeu, decât la simțirea reală a prezenței Lui. Omul trebuie să știe că Împărăția lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Ea ne ajută să stabilim un raport strâns cu Dumnezeu, un dialog dinamic. Relația omului cu Dumnezeu trebuie să se reflecte în relația sa cu aproapele, aceasta fiind caracterizată prin iubire, iertare, respect, într-ajutorare. Nu există creștinism individual, iar mântuirea, la rândul ei, este comunitară.

Afirmasem că în biserică avem posibilitatea să-L întâlnim pe Hristos. În cadrul fiecărei Sfinte Liturghii, Iisus Hristos Se jertfește în chip nesângeros pentru omenire pe Masa Sfântului Altar, cu aceeași iubire cu care a primit să fie răstignit în urmă cu două mii de ani pentru a împăca pe om cu Dumnezeu și a ne curăți de păcatul care ne împiedica să intrăm în Împărăția Sa. Absența nejustificată și neîntemeiată de la biserică în aceste momente sublime constituie pe drept cuvânt un afront la adresa Domnului, Care ne cheamă la Sine cu toată dragostea și duioșia. Însă, omul, călăuzit de motive puerile, respinge invitația Sa, preferând întunericul păcatului și al plăcerii în detrimentul luminii care iradiază din Jertfa Mântuitorului.

Fiecare persoană poate fi o biserică. Omul se retrage în cămara sufletului său și acolo Îl întâlnește pe Dumnezeu, acolo Îi vorbește prin rugăciune și are certitudinea faptului că vorbele sale sunt auzite. Așa cum omul se întâlnește cu Dumnezeu în biserica văzută, tot așa mintea, inima și voința lui iau contact cu divinitatea în așa-numita “biserică lăuntrică” a sa. Desigur, acest lucru nu exclude prezența activă la cultul public din biserică; dimpotrivă: cele două aspecte sunt complementare. Omul devine biserică doar în măsura în care se împărtășește din viața Bisericii, ca trup al lui Hristos, și extinde această experiență în lumea înconjurătoare, răspândind lumină, iubire, bunătate și curăție. În acest sens, Sfântul Nil Sinaitul afirmă: “Iubiți casa lui Dumnezeu, biserica, dar faceți-vă și voi înșivă case ale lui Dumnezeu. Nevoiți-vă să petreceți cu inima în nerăutate, iar timpul în curăție. Atât una, cât și cealaltă vă vor face biserici ale lui Dumnezeu”.

Preot dr. Cristian Boloș

- Advertisment -spot_img

Cele mai populare

Comentarii recente