Recunoștința și mulțumirea sunt sentimente nobile ce se trezesc în sufletele curate la primirea unor binefaceri, a unui dar sau în fața unei atitudini binevoitoare. Cel care dă dovadă de aceste sentimente, dă dovadă de un suflet nobil ce prețuiește binefacerile primite. El devine vrednic prin recunoștință, de dragoste, de stimă, de încredere și tot mai multe în daruri. Acest sentiment de recunoștință a dorit Isus să-l sădească în inimile oamenilor, prin minunea săvârșită când mergea spre Ierusalim și a trecut prinre Samaria și Galilea. Pe când era într-un sat, l-au întâmpinat zece leproși. Ei au stat departe, și-au ridicat glasul, și au zis: “Iisuse, Învățătorule, ai milă de noi!” Când i-a văzut Iisus, le-a zis: “Duceți-vă și arătați-vă preoților!” Și pe când se duceau, au fost curățați. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Iisus Hristos, și I-a mulțumit. Era Samaritean. Iisus Hristos a luat cuvântul și a zis:“Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slava lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: “Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit..(Evanghelia după Luca17:11–19)
În exemplul citat mai sus, doar nouă din ei, când s-au văzut vindecați, nu au considerat o prioritate să se întoarcă la Iisus Hristos să-i mulțumească, ci au dorit mai mult să ajungă cât mai curând la preoți, ca să fie declarați curați și astfel să fie recunoscuți de oameni, să se poată din nou încadra în societate. Aceasta este o problemă a multor oameni din toate generațiile, categoriile și straturile sociale, însă care a ajuns extrem de accentuată și de pronunțată în generația și perioada noastră.
Biblia ne încurajează să arătăm recunoștință. „Fiți recunoscători”, a îndemnat apostolul Pavel, care ne-a lăsat un exemplu frumos. De pildă, el i-a mulțumit neîncetat lui Dumnezeu’ pentru reacția favorabilă a oamenilor la mesajul pe care li l-a împărtășit (Coloseni 3:15; 1 Tesaloniceni 2:13). Fericirea durabilă nu provine dintr-un „Mulțumesc” spus ocazional, ci dintr-o atitudine plină de recunoștință. Aceasta, la rândul ei, ne ocrotește de sentimentul că ni se cuvine totul, de invidie și de resentimente, care i-ar îndepărta pe ceilalți de noi și ne-ar răpi bucuria. Creatorul ne-a lăsat un frumos exemplu în ce privește manifestarea aprecierii. El arată apreciere chiar și față de noi, niște oameni păcătoși! În Evrei 6:10 se spune: „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră și iubirea pe care ați arătat-o pentru numele său”. Într-adevăr, Creatorul consideră o nedreptate lipsa de recunoștință. Dar se pune întrebarea pentru noi toți: împlinim noi această poruncă a Sfântul Apostol, urmăm noi pilda lui Iisus Hristos, sau suntem asemenea celor nouă leproși? Pentru fiecare se poate da un răspuns în parte, după viața fiecăruia. Cu toții suntem convinși de atotbunătatea divină, arătată nouă prin diferite și bogate daruri, dar mai puțini sunt aceia care să-și îndrepte ruga lor de mulțumire către Dumnezeu. Același comportament poate exista și față de binefacătorii noștri pământeni. Cu cât uităm de recunoștința datorată Tatălui ceresc, cu atât mai ușor și mai repede vom dovedi nerecunoștința față de binefăcătorii noștri pământeni: părinți, educatori, dascăli, prieteni, societate. Prin lipsa de recunoștință vom da dovadă de neglijență, nepăsare, mândrie și chiar răutate.
Să mulțumim, plini de recunoștință lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne dăruiește neâncetat. Angrenarea unei practice zilnice care implică să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce El ne dăruiește după voia Sa divină este o modalitate extraordinar de eficientă și de rapidă de a ne îmbunătăți viața și de a fi cu adevărat fericiți.Vom putea în felul acesta să îl percepem pe Dumnezeu din ce în ce mai prezent în viața noastră, iar perspectiva asupra lucrurilor care ni se petrec, fie ele bune sau rele, se va modifica radical pentru noi, căci vom înțelege că, acceptând cu inima deschisă tot ce vine de la El, fără să opunem nici o rezistență, să ne împotrivim, vom fi scutiți de orice suferință. Pe de altă parte, gradal, vom înțelege că toate situațiile pe care ni le trimite Dumnezeu sunt totodată pentru noi șanse să devenim mai buni, mai curajoși, mai iubitori, modelându-ne treptat caracterul până când vom ajunge să fim ceea ce suntem cu adevărat. Trebuie să subliniem și să reținem cu toții că este păcat mare și grav nerecunoștința față de părinți, atunci când nu le arătăm respectul și purtarea de grijă cuvenite pentru tot ceea ce au făcut pentru noi, când nu-i vizităm, nu-i ajutăm, când nu le vorbim frumos sau le-am uitat mormântul și rugăciunea de pomenire pentru sufletul lor. Să reflectăm asupra unui pasaj biblic care ne oferă o perspectivă diferită asupra obținerii fericirii. În Decalog (porunca a V-a) este scris: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.“ (Exodul 20:12). Sfântul apostol Pavel redă porunca a V-a cu cuvintele: „Să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta” este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință, „ca să fii fericit și să trăiești multă vreme pe pământ.” (Efeseni 6:2-3). Potrivit textelor sacre, fericirea este darul lui Dumnezeu făcut celui care își respectă părinții. Între atitudinea noastră față de părinții noștri și viața lungă și fericită există un raport de directă determinare. Cinstirea părinților devine baza pentru primirea fericirii. Ascultarea de părinți și cinstirea lor este sămânță de fericire semănată pe ogorul vieții. Bunul Dumnezeu se va îngriji ca peste cel care își cinstește părinții să vină binecuvântarea sa cerească. Orientările seculare contemporane pierd din vedere virtutea ascultării de părinți. Răzvrătirea față de autoritatea părintească, obrăznicia, vorba întoarsă înapoi, ușa trântită zgomotos, minciuna și lipsa de respect față de părinți au devenit trăsături tot mai evidente ale societății contemporane. Relația cu părinții determină viitorul copiilor. Felul în care ne comportăm cu părinții va atrage peste noi binele sau răul. Dumnezeu va face bine celor care își cinstesc părinții. Experiențele fericite și nefericite ale multor oameni confirmă că așa stau lucrurile. Ca să fii fericit cinstește pe tatăl tău și pe mama ta!
În același păcat cădem când ne prefacem că nu mai cunoaștem pe cei care au avut un rol în formarea noastră intelectuală, profesională, spirituală și morală, pe dascălii, profesorii, mentorii, sprijinitorii noștri, când nu știm să-i salutăm, să le spunem un cuvânt bun sau să-i vizităm.
Nu întâmplător, viața ne aduce în cale fel și fel de oameni. Sunt oameni care intră în viața noastră pentru a ne ajuta să devenim persoanele care trebuie să fim, fiindcă unii dintre ei ne sunt mentori, ne ajută să ne formăm personalitatea și să ne formăm spiritual. Alții ajută la educația noastră, fiind acei oameni de la care avem de învățat datorită înțelepciunii lor și care sunt demni de urmat prin exemplul bun oferit.
Întâlnim oameni pentru care blamăm soarta, considerând că dacă nu i-am fi întâlnit, viața noastră nu ar fi fost umbrită de nefericire, oameni pe care-i învinovățim pentru eșecurile și deziluzille noastre, dar și oameni care trăiesc pentru noi și care ne fac foarte fericiți, oferindu-ne toată dragostea lor, oameni cărora le purtăm recunoștința pentru tot ceea ce au adus bun și frumos în existența noastră.
Întâlnim oameni pentru care-i suntem recunoscători vieții că ni i-a dăruit, oameni care ne ajută să fim pozitivi, care ne motivează și ambiționează, oameni de care ajungem să depindem sufletește și pe care-i pierdem într-o zi, ceea ce ne face să căutăm alți oameni cu care să-i înlocuim, oameni care ne redau încrederea, amintindu-ne că în spatele măștilor cu care ne-a împovărat răutatea lumii se ascund niște ființe minunate, oameni care ne vindecă rănile din trecut și ne redau încrederea în noi, în frumos și iubire, oameni care ne vor locui în suflete toată viața. Dar întâlnim și oameni care ne descurajează, care ne pun piedici și care se străduiesc să ne țină în loc, oameni care ne fac promisiuni și ne fac să visăm, dar care nu oferă nimic și care ne fac să așteptăm în zadar irosindu-ne timpul, sentimentele și viețile, oameni care ne fură naivitatea cu care credeam în frumusețile lumii și care ne obligă să apelăm la măști de protecție, oameni care trăiesc doar pentru ei și care nu fac decât să ne folosească în scopurile lor, oameni răi și egoiști, care ne mint, ne rănesc, oameni de la care nu învățăm nimic bun, care prin felul lor de a fi ne fac să vedem partea urâtă a sufletelor lor și să nu ne dorim să fim la fel ca și ei.
Dar pe nici unul dintre acești oameni nu-i întâlnim întâmplător și trebuie să fim recunoscători vieții că ni i-a scos în cale, pentru că de la toți avem câte ceva de învățat.
Recunoștința este opțiunea de a vedea Iubirea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Nici o ființă care alege astfel nu se poate simți nenorocită. Căci opțiunea de a aprecia duce la fericire, întocmai cum opțiunea de a nu aprecia duce la nefericire și disperare. Primul gest sprijină și înalță. Al doilea, devalorizează și demolează. Felul cum alegi să reacționezi față de viață dă contur propriei tale percepții permanente. Dacă trăiești în disperare, asta se întâmplă deoarece alegi să nu apreciezi darurile ce ți-au fost oferite. Fiecare persoană ce pășește pe pământ culege rezultatele gândurilor pe care Ie-a semănat. Iar dacă vrea să schimbe natura recoltei din anul viitor, ea trebuie să schimbe gândurile pe care le gândește acum. Gândește doar un singur gând de recunoștință și vei vedea cât este de adevărată această simplă afirmație.
