Motto: „Prietenia – același suflet care trăiește în două corpuri diferite” Aristotel
Lupul este un animal sociabil. Trăiște în haită, este inteligent și nobil. Un bun vânător care nu se dă bătut niciodată.
„Lupul” este un tip sociabil. Trăiește cu familia, este inteligent și nobil. Un bun samaritean care nu se dă în lături când e vorba de a ajuta un semen.
Unul e animal, celălalt e om, dar ambii au multe în comun.
Aveam patru ani când ne-am cunoscut. Adică acum 45: o viață! Eram proaspăt mutați în bloc, și eu și el. Prin anii 1970-1975, neavând calculatoare și telefoane mobile ne jucam toată ziua, în fața blocului, de-a hoții și vardiștii. Sau pac-pac! Vara mergeam să ne scăldăm în Someș și jucam fotbal în Parcul Iuliu Hațieaganu (fost Victor Babeș!). Ne jucam „Animale din continente”, „Păcălici” și „Nu te supăra, frate”, jocurile copilăriei noastre. Iarna ne dădeam cu săniile pe derdelușurile din Pădurea Făget. Mâncam „pită cu unsoore”, eram veseli și roșii în obraji. Crescând, am început să mergem la cinematografe, în oraș. Nu ratam niciun film, chiar dacă erau unele la care nu se găseau bilete. Da, așa era atunci; sălile gemeau de oameni, iar bișnițarii făceau bani frumoși din vânzarea biletelor la suprapreț. Noi luam de pe jos două capete de bilete, le ungeam cu salivă și ne precipitam la intrare, agitați. Nu dădeam greș. Adolescenți fiind am început să creăm probleme familiilor noastre și societății socialiste multilateral dezvoltate în zborul ei lin spre comunism. Am mers împreună la furat: cărți, aparate foto și… schelete! Furam pentru a ne distra, nu din lipsă de bani. Cum se descurcau toți oamenii muncii din acei ani, așa se descurcau și familiile noastre de muncitori ai patriei noastre dragi… Cărțile le vindeam apoi la Anticariat, nu le furam pentru lectură. Cu scheletele de la Calvaria a fost un… calvar! Pentru mine! M-a prins paznicul în groapa adâncă de șase metri și, cum nu aveam pe unde scăpa, m-a înșfăcat și m-a altoit cu o bâtă în așa fel încât arătam ca un soldat peste care a trecut tancul. Sacul cu cranii, femururi și coaste era pe umăr, nu-l abandonasem sperând să scap și să ne putem îndeplini misiunea. Urma să le predăm Muzeului sperând la niște gologani, că, deh, găsisem oase vechi! Proastă idee și recunosc că a fost a mea. Nu am mai ieșit din casă două săptămâni, și asta, pentru că zebrele s-au inspirat din modelul meu de piele când au apărut pe pământ. Pe urmă am descoperit sexul. Al nostru, apoi și cel opus. Aveam, brusc, o preocupare nouă. Umblam prin cartier „să agățăm” gagici. Nu întotdeauna reușeam… Am făcut multe nebunii specifice vârstei și acelor ani. Mereu împreună! Pe la 17 ani deveniserăm membri ai Uniunii Scriitorilor din Cluj. Cu legitimații false, evident, cu poză, cu morgă, cu tot ce trebuia pentru a intra la spectacole la care nu mai erau bilete. După Revoluție am „bișnițărit” prin Ungaria și Turcia. Nu pot uita echiparea „Lupului” într-un costum roșu de schi, într-o „budă” din trenul care ne ducea la Budapesta. Peste costumul respectiv a îmbrăcat apoi hainele „civile” și, cu toate că arăta ca un eschimos, a reușit să treacă în Ungaria. La alt drum a dus costumul de stofă al mamei sale. Atâta doar că era compus din sacou și fustă. Dar le-a îmbrăcat și pe-alea… sub blugi! Pungi de plastic, Farmec 16, șosete, maieuri, Moși Crăciuni în miniatură, vindeam orice vecinilor unguri. Binențeles în cantități uriașe ca să ne numim afaceriști. Am dus-o bine… Apoi el a plecat în lume. Cipru, Marea Britanie… Eu am ajuns la Satu Mare. Câțiva ani buni nu am știut mai nimic unul de altul. El a ajuns în America, s-a căsătorit, a făcut copii. Și, da, a muncit mult de tot! Ne-am regăsit în urmă cu vreo zece ani. Parcă ne despărțiserăm ieri. „Salut frate”! „Salut brother”!… De atunci ne revedem anual. A rămas de pomină o întâmplare de acum zece ani dintr-un restaurant clujean. Acolo, alături de alți patru camarazi din tinerețe am depănat „lanțul amintirilor” preț de vreo șapte ore. Clienții de la două mese alăturate i-au cerut voie patronului să-i lase să ne asculte fără să mai consume nimic. Oamenii se simțeau ca la spectacol și se tăvăleau pe sub mese de la atâtea râsete.
„Lupul” n-a avut o viață facilă. S-a zbătut, pe oriunde a fost, să realizeze ceva. A bătătorit toată America, din Mexic până-n Canada cărând marfă și cunoscând oameni. Cunoscând viața, mai exact. Probabil asta e explicația faptului că a decis să-și ajute semenii. A văzut mulți oameni mai triști și mai săraci decât el. După ce i-a rezolvat, oarecum, pe cei trei copii ai săi care acum sunt studenți prin America, muncind totodată, „Lupul” a decis să ajute și alți oameni. Iar cum pe americani îi ajută statul, omul și-a deschis inima către românii săi. Către românii din țara natală. Asemenea unui șef de haită grijuliu, din tot ce „vânează” oferă cu mărinimie celorlalți, care sunt mai puțin norocoși. Masculul Alfa colectează din toată America, plină de lupi, dealtfel, orice surplus pe care apoi îl expediează cu vapoarele care traversează Atlanticul. Astfel, prin Lyone Foundation Ltd, cu sediul în Kenosha, lângă Chicago, oamenii mai puțin norocoși se pot bucura de pachete consistente, cu hrană și îmbrăcăminte. În aceste zile au sosit coletele cu ghiozdane și rechizite pentru cei care merg la școală. La Brașov, Cluj, Satu Mare, Timișoara, peste tot, acest samaritean aduce și distribuie zâmbete, alinare și bucurii. E prezent peste tot, alături de consoarta sa, Alina, și împreună fac ceva util pentru semenii lor. Unii cu bani mulți își cumpără vile și limuzine. „Lupul” a ales să investească în tristețe, în necazuri, în neajunsuri. Investind în ele le alungă și își umple, la rându-i inima de bucurie. Acest „Lup” este prietenul meu. Este cel mai bun prieten al meu! Sunt mândru de prietenia noastră pentru care nu mai e nevoie de cuvinte. Ar mai fi doar atât: „Lupul” este porecla lui din gașcă. Aveam cu toții porecle pe atunci. Acum oamenii au nick-name-uri! „Lupul”, alias Lucian Mureșanu! Cel mai bun prieten al meu. Am mai spus-o?
Sorin Oros, alias Padrone
