Sfinții Părinți ai Bisericii noastre afirmă că este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu un om păcătos, dar smerit, decât unul drept și mândru. Smerenia e calea cea mai scurtă către cer, în timp ce mândria te aruncă în adâncul iadului. Omul, când se autoevaluează, se poate judeca în mod real sau fals. Judecându-se în mod real, se găsește un om păcătos; judecându-se în mod fals, se află un om drept. Aflându-se drept, e mândru. Aflându-se păcătos, e smerit.
În cele ce urmează voi încerca să realizez o prezentare antitetică a unui păcat, mândria, și a unei virtuți, smerenia, ancorându-mă în cele două izvoare ale Revelației divine, și anume în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție. Și voi începe, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului, cu păcatul mândriei, pentru ca văzând efectele negative pe care le produce să încercăm să le contracarăm atât cât ne stă în putere, privind și la exemplele înaintașilor noștri.
“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”, zice Sfântul Apostol Petru (I Petru V; 5). Mare și păgubitor păcat este mândria sau trufia. Omul mândru nu se vede decât pe sine, considerându-se cel mai dotat și mai merituos, cel mai îndreptățit la onoruri și la glorie din partea tuturor. El îi privește cu dispreț pe semenii săi. În realitate, dacă are ceva, are de la Dumnezeu, iar nu prin vrednicia sa. Este gol sufletește, mult inferior celor pe care îi desconsideră. Este asemenea unui balon, care se înalță cu atât mai sus, cu cât este mai ușor, consemna Pr. prof. Ion Bunea. Sfinții Părinți afirmă că mândria este începutul, mama tuturor relelor. “Nimic nu este mai rău în lume ca mândria!”, exclama Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind prima Fericire, constată: “Nu este un alt rău mai mare în firea noastră, ca cel al mândriei”. Din patima trufiei deșarte ies egoismul, iubirea de sine, iubirea de avere, exploatarea omului de către om, invidia. Mândria, unul dintre păcatele grave care spurcă pe om (Marcu VII; 22-23), îi determină pe mulți să afirme: “Unde și cine este Dumnezeu ca să mă supun Lui, ca să ascult și să împlinesc poruncile Lui?” Lucifer și îngerii răzvrătiți, din trufie au fost alungați din cer, voind să fie mai presus de Dumnezeu. Adam și Eva, din mândrie au pierdut locurile de cinste pe care le aveau, dorind a fi asemenea lui Dumnezeu, Creatorul lor. Prin urmare, mândria duce la pieire, iar smerenia la mântuire sau, cum scria Sfântul Ioan Gură de Aur, “smerenia covârșește păcatele noastre și ne ridică, iar mândria ne apasă sufletele spre pământ și ne coboară”. Toți cei stăpâniți de păcatul mândriei culeg roade amare. Dacă nu se smeresc la timp, drumul lor duce spre pieire sigură, inevitabilă, deoarece începutul păcatului și al prăbușirii în prăpastie este trufia. Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne asculte rugăciunile. Pe bună dreptate Fericitul Augustin scria: “Vindecați mândria și nu va mai fi păcat. Stârpiți această patimă urâtă și iadul va fi gol!”
Dimpotrivă, “smerenia, afirmă Cuviosul Petru Damaschin, este ușa Împărăției Cerurilor și cel ce a intrat pe ea vine la Dumnezeu, iar fără ea zadarnică este toată osteneala și cu multe dureri drumul. Aceasta dăruiește odihna celui ce o are pe ea în inima sa, pentru că Îl are pe Hristos sălășluit în sine”. Sozomen, monah și scriitor bisericesc, se supunea la cele mai de jos munci, desconsiderând orice slavă omenească, însuflețindu-se numai pentru cele cerești. Vestea smereniei sale se răspândi într-atât, încât lumea se îmbulzea în jurul său spre a-l auzi și a-l vedea. Între aceștia se afla odată și un țăran, care rămăsese puțin dezamăgit văzându-l mic de statură și cu nimic atrăgător. El îi șopti cuiva din apropiere: “E imposibil ca într-o uscăciune de om ca acesta să fie ascunse virtuți atât de alese. Așteptam să văd o figură impunătoare. Acesta abia dacă seamănă a om”. Sozomen, auzind vorbele țăranului, își întrerupse lucrul și alergând la el îl îmbrățișă bucuros: “Tu singur ai o părere adevărată despre mine!” Ce lecție de smerenie!
Însă, pilda desăvârșită de smerenie ne-o oferă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spunând: “… învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI; 29). El Însuși “S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte și încă moarte pe cruce. Pentru aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat…” (Filipeni II; 7-9). Adevărații trăitori ai smereniei au experimentat faptul că de multe ori Dumnezeu îngăduie să fim ispitiți, dar nu pentru a ne părăsi, ci pentru a ne arăta că niciodată nu trebuie să ne lăudăm sau să ne mândrim cu vrednicia noastră, ci necontenit, văzând neputințele noastre proprii să dorim tot mai mult să săvârșim binele, încrezători în puterea lui Dumnezeu, “Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei II; 4). Cel smerit nu judecă pe nimeni, nu are treaba nimănui, ci se preocupă doar de propriul său urcuș duhovnicesc, săvârșind numai bine celor din jur, ajutându-i și pe aceștia să se mântuiască. “Pe cel smerit, zice Sfântul Isaac Sirul, nu-l disprețuiește omul niciodată, nu-l jignește cu cuvântul, nu-l nesocotește. O dată ce-l iubește Stăpânul Dumnezeu, e iubit de către toți. El, omul smerit, iubește pe cei săraci și toți îl iubesc pe dânsul. Toți îl doresc și în locul unde se apropie apare ca un înger de lumină și i se arată cinstire”. De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: “Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci smerenie este când cel care știe că a făcut multe și mari fapte bune, să se considere păcătos și nemerituos”. Într-adevăr, adevărata smerenie conține toate celelalte virtuți.
Roadele de mare preț le aduc cei smeriți, nu cei mândri (Pr. prof. dr. Sorin Cosma). Cu cât un pom e mai plin de roade, cu atât crengile sale sunt mai aplecate, iar atunci când lipsesc roadele, crengile se ridică. Tot așa este și cu smerenia. Cel smerit, încărcat de virtuți, stă plecat într-o stare de umilință, nefăcând și negândind răul nimănui, ci străduindu-se în săvârșirea binelui, pe când, “oamenii mândri sunt asemenea spicelor goale, care se ridică mai presus de alte spice”, spune pe bună dreptate Sfântul Ioan Scărarul. La fel, Avva Pamvo zice: “Trebuie să ții capul plecat, pentru că, în felul acesta, în suflet coboară smerenia și evlavia. Astfel învățăm să-i respectăm pe ceilalți, să-i cinstim, să-i iubim, ca fiind mai buni decât noi, ca și pe prietenii noștri, ca și pe niște icoane ale lui Dumnezeu”. Smerenia ne apropie de slăbiciunile, de necazurile aproapelui, având părtășie la nevoile lui, pentru că numai în starea de smerenie a sufletului putem să înțelegem neputințele lui, să ne apropiem de el și să-l mângâiem cu mângâierea cu care noi am fost binecuvântați de Dumnezeu și împreună să dobândim Împărăția Cerurilor. Nimeni nu se poate mântui de unul singur, fiindcă mântuirea este comunitară.
Iată ce importanță covârșitoare are smerenia în dobândirea mântuirii, fiindcă numai ea poate alunga păcatul distrugător de suflete al mândriei. Cel ce dobândește smerenie își zidește casa pe stânca Hristos. Cel ce are mândrie și se crede evlavios, e gol de toate virtuțile, plin de imaginație și construiește pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuțile neclintite, iar cel smerit e întotdeauna luminat. Dimpotrivă, mândria satanică șterge toate urmele dragostei și aduce întuneric în minte (Sfântul Nifon al Constantinopolului). De aceea, ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru: “…îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Deci, smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalțe la timpul cuvenit” (I Petru V; 5-6).
Preot dr. Cristian Boloș
