Când ne adresăm cu credință puternică, prin rugăciune, lui Iisus, El poate să ne închidă orice rană și să ne ușureze toate poverile. Necazurile și suferințele pe care le înfruntăm în viață ne determină și ne învață să ne rugăm așa cum trebuie lui Dumnezeu, cu nădejde neclintită și credință statornică în ajutorul divinității. De asemenea, realizăm faptul că “flacăra credinței este cea care ne luminează drumul vieții și ne ferește de primejdii. De aceea, în clipele de îndoială sau în momentele grele ale vieții, să nu ne pierdem nădejdea, ci să alergăm înaintea Mântuitorului nostru, rugându-ne împreună cu Apostolii: Doamne, dă-ne mai multă credință! Pentru creștini, norii negri ai necazului nu sunt decât umbra aripilor lui Dumnezeu” (P.S. dr. Irineu Pop-Bistrițeanul, Pavăza credinței, p. 33).Purtarea Sa de grijă față de noi nu are margini. El ne îndrumă în chip nevăzut și nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Nici păsările cerului nu zboară, nici crinii și iarba câmpului nu cresc fără voia Domnului, Care veghează asupra lor (Matei VI; 26-30).
Dumnezeu privește mereu în sufletul nostru; ne cunoaște gândurile și puterile. Știe cât putem duce și, ca atare, nu cere din partea noastră mai mult decât suntem capabili să purtăm. Chiar dacă uneori îngăduie să vină asupra noastră unele ispite, unele încercări mai grele, El are în vedere capacitatea fiecărui om de a rezista, iar când ni se pare că vom cădea sub greutatea poverii, Domnul sare imediat în sprijinul nostru, întărindu-ne și dându-ne puterea de a ne ridica și de a ne continua drumul. Bineînțeles, omul este dator să-și pună încrederea deplină în ajutorul de sus, să se deschidă în mod liber spre a colabora cu Dumnezeu, împlinind voia Sa cea sfântă. Dacă ne dorim ca Dumnezeu să fie mereu împreună cu noi, același lucru trebuie să-l punem și noi în practică: să trăim cu El, să-I permitem să intre în ființa noastră și să nu alergăm în brațele dătătoare de plăceri senzuale ale diavolului. Hristos-Dumnezeu ne vorbește astfel: “Să nu se tulbure inima ta și să nu se înspăimânte. Crede întru Mine și să ai încredere în milostivirea Mea. Când socotești că ești mai departe de Mine, adeseori Eu sunt mai aproape. Când crezi că aproape totul e pierdut, adeseori tocmai atunci se ivește un prilej mai mare de câștig. Nu este totul pierdut, când treburile nu ies cum te aștepți tu. Nu trebuie să judeci după cele de față, nici să te lași pradă unei întristări ori de unde ar veni ea, ca și cum n-ar mai fi nici o nădejde de scăpare. Nu te socoti cu totul părăsit, cu toate că pentru câtăva vreme ți-am trimis un necaz. Căci astfel se ajunge la împărăția cerurilor. Dacă-ți trimit vreo greutate ori vreun necaz, nu te supăra și inima ta să nu se întristeze; Eu numaidecât te pot ușura și toată povara ți-o schimb în bucurie. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, și Eu vă iubesc pe voi. Așa am grăit către iubiții Mei ucenici, pe care i-am trimis nu la bucuriile vremelnice, ci la lupte mari, nu pentru onoruri, ci pentru disprețuiri, nu pentru trândăvie, ci pentru trudă, nu pentru odihnă, ci pentru ca să aducă roadă multă întru răbdare” (Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1991, Cartea a treia, cap. XXX, pp. 133-134).
“Victoria deplină a omului este biruința de sine însuși”, spune Toma de Kempis (Ibidem, Cartea a treia, cap. LIII, p. 170). Omul nu va putea niciodată, în același timp, să-I slujească lui Dumnezeu și să se desfăteze de cele trecătoare. Este adevărat, suntem supuși greșelii și păcatului, dar să nu încetăm vreodată să privim spre Cer, spre Dumnezeu. La întrebarea: “Unde este Cerul?”, voi răspunde prin cuvintele pictorului Salvador Dali, cuvinte care pe mine m-au impresionat profund, reținându-le imediat, atunci când am lecturat biografia sa: “Cerul nu se află nici sus, nici jos, nici la dreapta, nici la stânga. Cerul se află chiar în mijlocul pieptului celui ce are credință” (Enciclopedia personalităților, Revistă de cultură generală despre personalități, nr. 4). Să-I cerem Domnului cu credință și smerenie: putere, răbdare și curaj în lupta cu neajunsurile vieții. Să nu ne străduim numai după cele pământești. Și acestea sunt de folos, nu ne putem lipsi de ele, dar nu sunt suficiente pentru dobândirea fericirii veșnice. De multe ori, mâncarea, băutura, îmbrăcămintea constituie o povară pentru un suflet înflăcărat, ce arde pentru iubirea lui Dumnezeu și a semenilor. Însă, întrebuințate cumpătat, ca mijloace de viețuire, ele ne ușurează urcușul spre Împărăția lui Dumnezeu, căci iată ce ne sfătuiește Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia Sa: “Nu vă îngrijiți pentru viața voastră ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este viața mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei VI; 25, 31-34). Trupul se cuvine a fi îngrijit pentru că este templu al lui Dumnezeu și pus în slujba sufletului, iar nu împotriva lui, dând naștere unui “război nevăzut”, al cărui final poate deveni incert. Realizăm cât de mult ne lipsește următoarea rugăciune, pe care ar fi bine s-o rostim neîncetat: “Doamne, Dumnezeule, nu Te depărta de noi, ci dă-ne putere să viețuim după voia și poruncile Tale!” În această “viețuire” constă adevărata fericire, pentru că atunci când trăiești cu Dumnezeu găsești fericirea și în nenorocire. Cu Domnul pretutindeni e Raiul; fără El, peste tot e iad și tristețe. În orice lucru pe care îl întreprindem, să ținem minte că Dumnezeu ne citește toate gândurile, privindu-ne în permanență. Cugetând astfel, probabil că vom păcătui mai puțin.
Dumnezeu nu respinge rugăciunile și lacrimile noastre, ci Se îngrijește de noi mai mult decât ne îngrijim noi înșine de propria persoană. Dragostea Sa pentru neamul omenesc este incomparabil mai presus decât dragostea noastră pentru El. Dacă n-ar fi așa, toți am fi fost pierduți de mult. Dumnezeu voiește antecedent ca toți să se mântuiască și să dobândească împărăția Lui, fiindcă nu ne-a creat ca să ne pedepsească, ci ca să participăm la bunătatea Sa, pentru că El este bun prin definiție. Totodată, El îngăduie să fie pedepsiți cei care păcătuiesc, deoarece este și drept (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucureștiu, 1993, Cartea a doua, cap. XXIX, pp. 91-92). “Dumnezeu este principiul și cauza a tot binele și este cu neputință ca noi să voim sau să facem binele fără conlucrarea și ajutorul Lui. În puterea noastră este sau a rămâne în virtute și a urma lui Dumnezeu, Care ne cheamă spre aceasta, sau a ne îndepărta de virtute, adică de a fi în viciu și de a urma diavolului, care ne cheamă spre aceasta, fără să ne silească” (Ibidem, Cartea a doua, cap. XXX, p. 92), conchide Sfântul Ioan Damaschin. Și atunci, ne punem întrebarea: “De partea cui suntem într-adevăr: a lui Dumnezeu sau a diavolului?”
Cristian Boloș
