Inima Olteniei de sub munte bate la Hanul Vatra din Costești; acolo ai timpul și tihna să te îndrăgostești de specificul arhitectural și peisagistic al locului și de acolo drumurile te duc spre câteva locuri-cheie care te fac să înțelegi că în unele zone cu adevărat geografia este destin.
Mi-am petrecut copilăria într-un ținut de sub munte, lângă Câmpulung Muscel, și de aceea inima mi-a tresărit când am dat cu ochii de curțiile cu meri ale Costeștilor Vâlcei. Însă acest ținut aspru și calcaros nu are seamăn în țară. Istoria lui turistică a fost marcată de demersul asociației Kogayon de a milita pentru marcarea celui mai mic parc natural din țară, Buila Vânturarița, și de amenajare a ceea ce s-a numit Muzeu al Trovanților, numiți poetic și pietrele care cresc.
Însă plaiurile acestea au fost remarcate cu mult timp înainte, chiar de Carol al doilea, care găsise totuși seamăn zonei tocmai în Tirolul pe care el îl iubea atât de mult. Stațiunea visată de Carol al doilea avea să se construiască în jurul unor izvoare de apă sulfuroasă tămăduitoare, captată la Băile Costești. Așezământul cu băile la parter și camere de oaspeți la etaj a fost naționalizat, apoi retrocedat și apoi cumpărat de doi români care erau pe atunci stabiliți în Germania.
Însă mărturisesc că prima mea uimire și admirație a fost adresată hanului însuși și felului în care a fost restaurat. Mâna fermă a arhitectului Dan Loidl a potrivit perfect sugestiile rustice cu necesitățile unor camere moderne, cu tot confortul necesar. Se vorbește mult despre „autentic“ și „vernacular“ dar aceste valori se confruntă mereu în practică cu ideea de confort contemporan, cu necesitatea de a avea spații flexibile și aerisite care să-i permită turistului să respire și să inhaleze parfumul local, fără să-l copleșească o cantitate mare de obiecte, fie ele cât de „autentice“ – unele chiar spectaculoase și de mare rafinament. Dan Loidl a sintetizat câteva detalii, teme, concepte specifice stilului arhitectural oltenesc și neoromânesc local și le-a folosit parcimonios și armonic. Impresia este de spațiu primitor, de khora, de poală primitoare în care spiritul obosit al călătorului poposit la han să se instaleze și să-și găsească liniștea mult dorită.
Mereu în călătorii am fantasma de a dormi sub cerul liber – aici aproape s-a împlinit -mam rămas pe terasă în șezlong, cu urechea dezmierdată de foșnetul pârâului și am adormit sub stele – am aflat că aici câteodată, la începutul verii, serile sunt iluminate de licurici. Cerdacele cochete ale camerelor, coloanelor lor, reflectă coloanele boierești ale zonei, inclusiv cele ale culelor de la Măldărești
Cum am ajuns la Han am adulmecat într-o clipă aceste frumuseți și am oferit picioarelor noastre obosite de statul în mașină balsamul unei plimbări plăcute de vreo jumătate de oră către Muzeul Trovanților. Urcând printre vâlcele, nimic nu te pregătește pentru peisajul straniu al celor mai fabuloase grădini zen: așezate acolo de mâna destinului însuși stăteau pietrele a căror rotunjime l-ar fi inspirat pe Brâncuși când și-a sculptat formele pure. Trovanții, numiți poetic și pietrele vii sau pietrele care cresc, sunt formațiuni naturale asemănătoare cimentului; în jargonul geologic se numesc concrețiuni, un soi de ciment natural, format în condiții speciale de sol și de climă, care vine să „umple“ toate golurile și toate asprimile pietrei. Și cum se pare că naturii îi place forma rotundă, concrețiunile formează sfere. Cert este că Valea Trovanților – transformată acum în muzeu în aer liber, impresionează ca cea mai aleasă dintre expozițiile de artă contemporană, prin expresivitate și senzorialitate, ba chiar și prin metafizică, dacă ne gândim la faptul că aceste pietre refuză falia și o acoperă continuu cu ființă, cu concret, cu concrețiuni, cu beton.
Un loc care te îndeamnă la pauză și odihnă care m-a făcut să-mi doresc să mă opresc și să încerc să le aud crescând. Un loc în care am revenit în fugă în fiecare dimineață, venind de la Han cu adrenalina alergătorului în spinare: aici de fiecare dată totul se oprea: și aerul, și respirația, și timpul.
Zilele erau destinate explorării
Ne-am bucurat de canicula neașteptată a miezului de septembrie și ne-am așezat să prânzim la terasa hanului. Cine poate evalua vreodată bucuria sălbatică a călătărului suprastresat de oraș care se așază pe podiumul din bârne de lemn, cu foșnetul de pârâu mreu în urechi. Mănânci încet ca să prelungești momentul. Faci cu ochiul pisicilor, ai putea rămâne acolo, dar știi că e și de explorat.
Primul drum: mănăstirea Bistrița. Un soi de cetate: ziduri, neogotic. Înăuntru biserica mică: pace, măicuțele prietenoase, în contrast cu aspirimea zidurilor. Intrăm, ne închinăm – nu arătăm a obișnuiți pelerini, nu avem basmale și alte accesorii, ne așteptăm să fim privite cu asprimea rezervată în multe locuri unora ca noi, dar tânăra măicuță care vindea lumânări ne zâmbește, ridicând din carte o față luminoasă, strălucitoare; ne dă lumânările și ne spune câ în racla de lângă altar se afla racla cu Sfântul Grigorie Decapolitul întreg. Am amânat însă întâlnirea cu sfântul deoarece inima îmi tresăltase când am văzut indicatorul spre Peștera Liliecilor, adăpost străvechi de pustnici. Urcăm deci pe poteca îngustă săpată în stâncă. Drumul însuși îți taie respirația, nu neapărat pentru că ar fi foarte dificil – este totuși! – dar mai ales pentru că dezvăluie privirii cele mai înguste chei din țară, Cheile Bistriței și mai multe schituri și mănăstiri ascunse în munte, nemaivorbind de grote și peșteri – unde de-a lungul timpului și-au găsit adăpost, pe rând, anahoreți, tâlhari și haiduci. Asprimea acestor locuri era doar aparentă: precum calcarul ce le alcătuiește, ele sunt primitoare cu cei care știu să se raporteze la ele.
Mi-a fost foarte clar că aveam să revin a doua zi să parcurg cheile înguste. Drumul forestier ce străbate parcul Buila Vânturarița, cel mai mic parc natural din țară, îți permite să explorezi în liniște malurile calcaroase, sfredelite de peșteri. Am fost tentată să urc puțin spre Peștera Urșilor, o ascunzătoare ideală care m-a făcut să visez instantaneu la scene de luptă cu haiduci și arnăuți.
La întoarcerea din Cheile Bistriței, am trecut din nou prin tihna Mănăstirii Bistrița și de data asta n-am mai ocolit racla Sfântului. Făcusem încă un pas spre a fi de-a locului.
Următoarea oprire am făcut-o la Măldărești, loc celebru pentru culele sale – și cum fotografiile clădirilor le fac rareori dreptate deplină acestora, eram foarte nerăbdătoare să văd culele în real. Însă ceea ce mi-a atras atenția a fost biserica din sat, poziția, pictura exterioară, totul din altă lume, o armonie despre care omul de azi ar putea spune că este „uimitoare“, dar care ține de o înțelepciunii a integrării în peisaj care acum se studiază intens și pare mereu incomplet descifrată. Este biserica Sfântul Nicolae și Sfinții Voievozi, ridicată de căpitanii lui Mihai Viteazul în jur de 1774.
Culele sunt ascunse în grădinile lor enorme – un fel de castele inexpugnabile, corespondentul oltenesc al castelelor Loarei, dar cu un concept cu totul diferit, venit se pare de prin stepele Asiei. Denumirea de „cule“ le-a fost dată de turci, kule înseamnă turn. Ca și castelele occidentale, erau menite să servească în același timp drept locuință și cetate în calea atacurilor pașalelor și haiducilor. Locuințe fortificate de felul acesta se mai găsesc în spațiul balcanic: Serbia, Albania, Bulgaria, Macedonia, Grecia, iar la noi în OItenia și o parte din Muntenia, respectiv în județele Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt, Vâlcea, Argeș și Teleorman.
Culele de la Măldărești sunt printre cele mai bine întreținute din țară, în condițiile în care programul „Un program arhitectural dispărut – Culele din România. Trecut și perspective” demarat în 2013 a cartografiat în țară 27 de cule – fără finanțare foarte multe dintre ele se află aproape de colaps.
De la cule, drumul nostru șerpuiește spre mănăstirea Hurezi, trecând prin satul olarilor și cocoșului de Horezu. Imaginea grandioasă a mănăstirii de pe deal atrage mintea călătorului de azi în sugestia unui secol de aur românesc. Urcăm pe jos dealul până la mănăstire și osteneala ne este încununată cu o imagine autentică a grădinii Raiului: între biserici, paraclisuri, chilii și ronduri de flori, curtea mănăstirii are în adevărata ei inimă un păr arhetipal în care atârrnau pere arhetipale imense, pârguite.
Coborând dealul prin soare de la mănăstire până la parcare am dat cu ochii de poarta grădinii care adăpostea o bisericuță albă, și ea minunat proporționată: era biserica Sfinții Îngeri, a țiganilor care fuseseră robi pe aceste locuri și care nu erau îngăduiți în biserica cea mare.
Istoria are prețul ei, mi-am zis și mi-am petrecut toate după-amiaza care a urmat prin grădina de aur a Hanului Vatra. Atâta pace era acolo încât porecla mea de Roxana Dromomana nu s-a mai adeverit și am rămas lipită ca Lorelei de-o piatră, în tihna pârâului – până când am pornit în plimbarea de seară prin domeniul Hanului unde am descoperit flori nemaivăzute, ca într-o adevărată țară a minunilor, aduse acolo de pasionații Otilia și Dan Loidl.
Tot o minune, dar literalmente mai sulfuroasă, a fost și întâlnirea cu izvoarele tămăduitoare. Le-am aflat în această ultimă seară, ieșind din domeniul Hanului, undeva în spatele caselor de la șosea. Mi-am spălat în apa „parfumată“ fața și ochii – „pentru frumusețe“ – și m-a uimit, a câta oară, coerența întâmplărilor, căci după mine coerența întâmplărilor și a imaginilor este un indiciu că locul respectiv este bun și merită încă și încă o vizită.
-Roxana Melnicu-
